|
Despre Crăciun şi Crăciuniţe
Pentru mulţi dintre noi imaginea Crăciunului tradiţional românesc poate fi redată astfel : bradul frumos împodobit cu turtiţe dulci, în formă de inimioară sau Moş Crăciun, ornate cu “cătătoare”, masa încărcată cu cozonaci galbeni pufoşi, sarmale ce se “lăfăie” în “burtoasele” oale de lut şi ţuica fiartă aburindă ce îndeamnă colindătorii să-şi dreagă glasurile, iar pentru mai tinerii colindători, covrigi rumeni “ochioşi” şi nuci. De asemenea, nelipsite pe pervazuri sunt Crăciuniţele, care parcă se iau la întrecere cu florile de gheaţă de pe ferestre.
Lucrurile s-au schimbat tot mai mult şi locul crenguţelor de brad ce împodobeau odinioară mesele a fost luat de aranjamente mai mult sau mai puţin sofisticate. Bradul este tot mai strălucitor, concurând parcă marile metropole Nord-Americane, iar Crăciuniţa a fost înlocuită cu Steaua Crăciunului.
Desigur, fiind o “plantă de apartament”, nici Crăciuniţa (Rhipsalidopsis gaertneri sau Schlumbergera bridesii) nu este 100% românească (ţara de origine fiind Brazilia), doar că ne-am obişnuit cu imaginea ei şi este puţin deranjantă confuzia, numele ei fiind atribuit altei flori şi anume Stelei de Crăciun (Euphorbia pulcherrima sau Poinsettia pulcherrima). Pentru a nu mai fi confundate iată câteva detalii despre aceasta din urmă.
Steaua Crăciunului creşte în mod spontan în Mexic şi a fost introdusă în SUA la începutul anilor 1800 de către Joel Poinsett (al cărui nume îl poartă - Poinsettia pulcherrima), primul ambasador al Statelor Unite în Mexic. Aztecii din regiunile mexicane montane obişnuiau să folosească planta în combaterea febrei şi în obţinerea diverselor tincturi “tămăduitoare”. Primii care au folosit-o în scop ornamental, în timpul diverselor ceremonii religioase, au fost călugării franciscani. Cultivarea şi popularizarea ei în lume a luat avânt în anii 1960, devenind curând foarte îndrăgită, motiv pentru care şi în prezent este nelipsită din decorurile de Crăciun. În România, o mai largă răspândire a cunoscut la mijlocul anilor ‘90 în Banat (datorită influenţei vest-europene), după care s-a extins în întreaga ţară, putând fi întâlnită în preajma sărbătorilor de iarnă în multe din casele românilor.
Atracţia acestei plante nu este de fapt floarea, ci frunzele terminale (numite bractei) ce îşi schimbă culoarea, ele putând fi roşii, roz, galbene sau albe. Adevăratele flori ale Euphorbiei sunt mici, galbene, sub formă de cupă, dispuse în vârful plantei, înconjurate de bracteele divers colorate aşezate în formă de stea.
Dar nu putem fi nedrepţi şi trebuie să facem loc şi acestei minunate flori în căminele noastre, precum şi altor “noutăţi”. Ceea ce însă nu avem voie să uităm este tradiţia, ce trebuie păstrată ca o candelă aprinsă, fie aici departe de ţară, fie chiar “acasă”.
Cosmin Badea
|
Mensuel de laCommunauté Roumaine de Québec
Nr. 48, 10/11-2008