|
Acolo unde nici condorul nu se avântă
Aconcagua este fără îndoială un nume de marcă în lumea înălţimilor montane. Cu cei aproape 7000m ai săi, orice alpinist care vrea să aibă în palmares cele şapte mari vârfuri ale globului, trebuie să treacă şi pe aici.
Tot aşa am gândit şi noi, trei alpinişti români : Tibi Bucur din Sibiu, Sebi Gae din Seattle şi subsemnatul din Québec City, când ne-am dat întâlnire în Mendoza, la poalele renumitului munte.
În 27 decembrie 2003 echipa este formată, taxele de escaladă plătite, măgarii închiriaţi, iar noi lansaţi pe valea Horcones la deal. După două zile de mers tabăra de bază este atinsă, iar programul de aclimatizare demarat.
Suntem la 4300m altitudine iar efectele le simţim din plin. În jurul nostru spanioli, suedezi, americani, aventurieri veniţi din toate ţările bogate ale lumii. Dialogurile se leagă repede; unii întreabă, ceilalţi răspund. Seara, la cortul de cruce roşie, se fac analize privind nivelul de aclimatizare al fiecăruia : de la 85% concentraţie de oxigen în sânge se primeşte unda verde pentru escaladă. Urcări şi coborâri succesive la peste 5000m altitudine ne ajută să ameliorăm aclimatizarea, principala problemă cu care ne confruntăm pe moment. Vremea este cu noi, rece noaptea dar cald ziua, cu soarele mereu deasupra. Prin satelit mai dăm câte un telefon la cei dragi, mai facem câte un duş de 10$ în condiţii nu tocmai ca acasă, dar care ne ridică moralul.
Ultimele secunde ale anului ne prind afară, pe terasa cortului bar, cu paharele în mână : 5, 4, 3, 2, 1 şi o salbă de focuri de artificii inundă cerul la peste 4000m. Toată lumea se strânge în braţe : argentinieni, americani, spanioli sau români, toţi suntem pentru o clipă mai buni, mai fericiţi…
În următoarele două zile atingem şi noi cei 85% şi mutăm tabăra la Nido de condores la peste 5000m altitudine. Perioada de somn se scurtează, consumăm mai mult medicamente decât hrană, începem să ne întrebăm ce căutăm noi de fapt acolo… că doar nu făcuserăm rău la nimeni…Încep fricţiuni în sânul echipei : eu vreau să atacăm vârful ca să scăpăm de chin, ceilalţi mă temperează fiind conştienţi că nu avem suficiente resurse ca să reuşim. Eu nu cedez şi promit să plec cu noaptea în cap spre vârf ! Ceilalţi mă urmează ca să nu mă lase singur, dar după o oră facem toţi cale întoarsă, nemaiţinându-ne picioarele. Decidem să instalăm o nouă tabără la 6200m de unde să atacăm vârful în următoarele două zile.
Condiţiile de viaţă devin din ce în ce mai grele : respirăm cu dificultate, mă înţeapă un plămân,… dar în dimineaţa lui 6 ianuarie 2004 suntem cu toţii în drum spre vârf. Ne aşteaptă 10 ore grele la o altitudine de peste 6000m. Nu mai mergem, ne târâm; din jumătate în jumătate de oră ne aşezăm pe câte o piatră să ne mai tragem sufletul. Abandonăm rucsacii la întâmplare ca să devenim mai uşori, …sperăm să-i regăsim la coborâre ; un pas o respiraţie,… un alt pas încă o respiraţie. Jur să fie ultima dată când mai urc pe munte. Visez doar plaje însorite la ocean, palmieri, mă gândesc ce bine că trăiesc în Canada, că-mi iubesc soţia, că am o maşină, un job; la ce-mi mai trebuie mie chin din ăsta ? ?…dar iată şi vârful pe care primul dintre noi desfăşoară tricolorul pe la orele două ale după-amiezii... VICTORIE !!!
Au trecut doar două săptămâni de când m-am reîntors acasă şi am început să–mi fac planuri pentru escaladarea muntelui Kilimandjaro, cel mai înalt de pe continentul african…
Ce să-i faci, aşa suntem noi alpiniştii !
Dan Dănilă
|
Mensuel de laCommunauté Roumaine de Québec
Nr. 46, 07-2008