Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de oameni, ne-aţi adus inimile lor, şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul Ţării mume ce bate în acelaşi ritm cu al vostru… După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe : Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi, când ne-aţi adus şi această ultimă piatră care încoronează marea operă de Unire, putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice.

(Regele Ferdinand I al României către delegaţia ardeleană venită să-i înmâneze actul Marii Uniri de la Alba-Iulia. Bucureşti,1/14decembrie 1918)

Alături de Catedrala Încoronării de la Alba-Iulia, de Mausoleul de la Mărăşeşti sau de Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol – pentru a nu le menţiona decât pe acestea – Arcul de Triumf din Bucuresti se impune, la loc de cinste, printre monumentele care consfinţesc participarea României la Primul Război Mondial de partea Aliaţilor, la finalul căruia toate teritoriile locuite de Români s-au găsit pentru prima dată reunite la un loc. Puţini ştiu însă astăzi că actualul Arc de Triumf nu este primul monument de acest gen ridicat în capitala României, el fiind precedat de alte câteva asemenea construcţii – provizorii, însă, acestea – care au marcat, succesiv, victoria României în războiul de Independenţă (1878), jubileul celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I (1906) şi revenirea familiei regale române din “exilul” de la Iaşi (1918).
În 1921-1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari, Comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe şoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcţiei a fost turnat în beton armat, minunatele basorieliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – o dată serbările încoronării încheiate (octombrie 1922) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un “monument incomod” pentru imaginea “Micului Paris” interbelic.
De-abia în 1932, în urma unui articol de-al lui Mihai Mora, intitulat sugestiv “O datorie imperioasă”, situaţia deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenţia opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, aşa cum ceruseră unele personalităţi, ci înlocuirea basoreliefurilor din ipsos de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Ruşchiţa. De data aceasta, autorul – lucrările fiind dirijate de acelaşi Petre Antonescu – a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce priveşte finisajul exterior, cerând artiştilor pe care i-a cooptat să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre aceştia din urmă să-i menţionăm pe Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constatinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea şi Costin Petrescu, toţi nume cunoscute în perioada interbelică.
Populaţia – cu precădere numeroasele asociaţii şi societăţi ale foştilor combatanţi din Primul Război mondial – a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripţiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naţionale. Odată sumele necesare adunate, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, pentru ca la 1 decembrie acelaşi an, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România, să aibă loc ceremonia inaugurării. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prinţului moştenitor Mihai, a membrilor guvernului României şi a numeroşi invitaţi de onoare din ţară şi din străinătate.
Astăzi Arcul de triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României.

L’Arc de Triomphe

Ŕ côté de la Cathédrale du couronnement d’Alba Iulia, du Mausolée de Marasesti ou de la Tombe du soldat inconnu du Parc Carol – pour ne mentionner que ces repčres – l’Arc de Triomphe de Bucarest occupe une place honorable parmi les monuments qui consacrent la participation de la Roumanie ŕ la Premičre Guerre mondiale au côté des Alliés, ŕ la fin de laquelle tous les territoires habités par les Roumains se sont retrouvés ensemble pour la premičre fois. Pourtant, peu de gens semblent savoir aujourd’hui que l’actuel Arc de Triomphe n’est pas le premier monument de ce genre élevé ŕ Bucarest, celui-ci étant précédé par quelques constructions semblables – mais, quant ŕ elles, provisoires – qui ont marqué, successivement, la victoire de la Roumanie dans la Guerre d’Indépendance (1878), le jubilé des 40 ans de rčgne du roi Carol Ier (1906) et le retour de la famille royale roumaine de l’ «exil» de Iasi (1918).
En 1921-1922, dans le contexte du couronnement du roi Ferdinand Ier et de la reine Marie en tant que souverains de la Grande Roumanie, la Commission pour l’organisation des fętes du couronnement a fait appel aux services de l’architecte Petre Antonescu pour l’érection d’un imposant Arc de Triomphe dans la partie nord de la capitale roumaine, sur la chaussée Kiseleff. Pourtant, ŕ cause du manque de temps, c’est seulement le squelette de la construction qu’on a coulé en béton armé, les merveilleux bas-reliefs extérieurs étant réalisés en plâtre, ce qui a déterminé – une fois les fętes du couronnement finies (octobre 1922) – une dégradation progressive, provoquée par les intempéries, de l’aspect extérieur de l’Arc de Triomphe, celui-ci se présentant au début des années 1930 comme un «monument incommode» pour l’image du «Petit Paris» de l’entre-deux-guerres.
C’est ŕ peine en 1932, ŕ la suite d’un article de Mihai Mora, intitulé suggestivement «Un devoir impérieux» que la situation déplorable de l’Arc de Triomphe attire de nouveau l’attention de l’opinion publique, moment oů on décide non pas la démolition du monument construit en 1922, telle que demandée par certaines personnalités, mais le remplacement des bas-reliefs en plâtre par d’autres, ceux-ci en pierre ou en marbre de Ruschita. Cette fois-ci le maître – les travaux étant dirigés par le męme Petre Antonescu – a doté l’édifice d’une note beaucoup plus sobre en ce qui concerne le finissage extérieur, tout en demandant aux artistes qu’il avait cooptés de suivre cette nouvelle maničre de travail. Parmi ces derniers, mentionnons Constantin Baraschi, Alexandru Calinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea et Costin Petrescu, tous étant des noms connus dans l’entre-deux-guerres.
La population – les nombreuses associations et sociétés des anciens combattants de la Premičre Guerre mondiale, avant tout – a contribué plus de 7 millions de lei ŕ l’édification de l’Arc de Triomphe, en répondant avec promptitude aux souscriptions lancées tout au long de l’année 1935 par le Ministčre de la Défense Nationale. Une fois les sommes nécessaires amassées, l’année 1936 a été consacrée intégralement ŕ la mise au point du monument, le 1er décembre de la męme année – jour oů on fętait le 18e anniversaire de l’Union de la Transylvanie avec la Roumanie – étant organisée la cérémonie de l’inauguration. Le moment a été marqué par la présence du roi Carol II, de sa mčre, la reine Marie, du prince héritier Mihai, des membres du gouvernement roumain et des nombreux invités d’honneur de Roumanie et de l’étranger.
Aujourd’hui l’Arc de Triomphe représente l’un des symboles de la capitale roumaine.

Daniel Predoiu

Ştefan Hruşcă

Celebrul cântăreţ român Ştefan Hruşcă s-a născut în Maramureş pe data de 8 decembrie 1957. Până în anul 1981 a fost învăţător la Şcoala nr. 1 din Borşa, Judeţul Maramureş, când este descoperit şi invitat să participe la turneele Cenaclului Flacăra. Între anii 1981 şi 1984 participă la peste 1000 de concerte în toată ţara, talentul său fiind recunoscut şi recompensat cu Marele Premiu al Muzicii Folk şi Premiul pentru Creaţie. După ce părăseşte Cenaclul în 1984, îşi continuă cu succes cariera solo sau colaborând cu Vasile Şeicaru şi Victor Socaciu. Mare succes au avut albumele “Rugă pentru părinţi” (1984), “Urare pentru îndrăgostiţi” (1986), precum şi cel scos în colaborare cu Vasile Şeicaru, intitulat “Călători visători” (1988). Din anul 1990 Ştefan Hruşcă ne va ajuta să redescoperim frumuseţea colindelor româneşti - arhicunoscut fiind “Linu-i lin” - pe care reuşeşte să le interpreteze într-o manieră aparte. Discurile sale ajung să fie printre cele mai vândute pe piaţa românească, succese răsunătoare având producţiile “Colinde” (1990), “La săvârşitul lumii” (1993), “Zăurel de zăurel” (1995), “Crăciunul cu Hruşcă” (2000), “Sfântă-i sara de Crăciun” (2001).
Stabilit din 1991 în Canada, lângă Toronto, Ştefan Hruşcă susţine concerte în toate colţurile lumii, acolo unde bate o inimă de român. Revine în fiecare an în ţară, unde îşi păstrează popularitatea, mărturie stând şi acordarea Discului de Aur de către casa de discuri Electrecord, precum şi a Premiului Uniunii Oamenilor de Artă pentru cele mai multe albume vândute.
Nu abandonează complet stilul folk. În anul 1996 produce albumul “Fostele iubiri”, pe versurile poetului George Ţărnea, iar în 1996 se implică ca director artistic în organizarea primei ediţii a Festivalului de muzică folk “Meşterul Manole”.
În anul 2001 apare discul “20 de ani”, în care se regăsesc succese ale carierei sale, precum “Frunze”, “Rugă pentru părinţi”, “Un copac cu flori”, “Ochii tăi”.
Aducând în casele noastre parfumul de neuitat al sărbătorilor tradiţionale româneşti, muzica interpretată de Ştefan Hruşcă rămâne apropiată de sufletul românesc indiferent pe ce continent se află acesta.

Stefan Hrusca

L’un des plus grands chanteurs roumains de nos jours, Stefan Hrusca, a vu le jour en Maramures, au Nord de la Roumanie, le 8 décembre 1957. Jusqu’en 1981 il a été enseignant ŕ l’École no 1 dans la ville de Borsa, le département de Maramures. C’est ŕ cette époque qu’il est découvert par les promoteurs du mouvement artistique Cenaclul Flacara et il est invité ŕ y participer. Il donne plus de mille concerts ŕ travers le pays entre 1981 et 1984, son talent exceptionnel se méritant le Grand Prix de la musique folk et le Prix de Création musicale. Il quitte Cenaclul Flacara en 1984 et poursuit sa carričre artistique comme chanteur solo ou encore en compagnie des chanteurs Vasile Seicaru et Victor Socaciu. Il a connu un succčs retentissant avec les albums solo «Pričre pour les parents» (1984), « Souhait aux amoureux » (1986), ainsi que l’album sorti en collaboration avec Vasile Seicaru, intitulé « Voyageurs ręveurs » (1988). Depuis 1990 Stefan Hrusca se lance dans la redécouverte des cantiques de Noël qu’il interprčte dans un style unique, originale. Ses disques connaissent un succčs sans précédent en Roumanie, il enregistre des records de vente avec les albums « Cantiques de Noël » (1990), « Ŕ la fin du monde » (1993), « Noël avec Hrusca » (2000), « Sainte nuit de Noël » (2001).
Établi au Canada, proche de Toronto, depuis 1991, Stefan Hrusca fait le tour du monde et ses chansons résonnent partout dans les communautés roumaines. Mais il retourne chaque année en Roumanie oů il est toujours aussi populaire. D’ailleurs le Disque d’or remis par la maison de disque Electrecord ainsi que le Prix de l’Union des Artistes en témoignent.
Il n’abandonne pas le style folk. En 1996 il sort l’album folk « Amours passés » et organise le festival de musique folk « Mesterul Manole », en qualité de directeur artistique.
En 2001, un nouvel album « 20 ans » contient quelques uns des grands succčs de sa carričre « Feuilles », « Pričre pour les parents », « Un arbre fleuri », « Tes yeux ».
La musique de Stefan Hrusca touche profondément l’âme roumaine partout au monde et ramčne dans nos maisons le parfum sacré des fętes traditionnelles roumaines.

Mihaela Ioniţă

Jocurile cu măşti în România

Masca rituală de Crăciun este un “dublu”: ea uneşte lumea de aici cu cea de dincolo, pe cei vii cu cei plecaţi. Timp de 12 zile, jocurile româneşti de măşti ajută lumea întreagă să se re-ordoneze, să se reînnoiască. În Ajun şi în zilele de Crăciun, tineri mascaţi merg de la o casă la alta, în sate şi chiar în oraşe, ca să aducă noroc, bogăţie şi să ureze tinerelor fete să se căsătorească în anul care urmează.

Viflaiemul

Alături de jocurile cu măşti şi de colinde, în Transilvania mai ales, întâlnim cu prilejul Crăciunului o manifestare de teatru popular, cunoscută sub numele de Viflaiem sau Irozi.
Sursa de inspiraţie a acestei piese de teatru o constituie evenimentul religios al naşterii lui Iisus, aşa cum era el reprezentat în literatura poporană medievală. Deşi cu caracter religios, Viflaiemul interacţionează cu celelate jocuri cu măşti, împrumutând diferite figuri, tipuri de măşti şi moduri de desfăşurare. De altfel, grupul de Viflaiem activează timp de 2-3 zile în preajma Crăciunului, mergând de la o casă la alta, precum celelalte cete de mascaţi.
Personajele sunt numeroase şi variază de la o zonă la alta. Măştile principale care se regăsesc în toate cazurile sunt : Irod, Cei trei Crai de la Răsărit, Soldatul, Preotul, Ciobanii, Îngerul, plus măşti de draci şi de moşi. În nordul Transilvaniei, în cadrul Viflaiemului apare obligatoriu Doamna Moarte.
Actorii sunt mascaţi în întregime, au nişte coroniţe de carton colorat pe cap, pelerine lungi şi săbii de lemn ca accesorii. Este de notat faptul că fiecare costum are o singură culoare : Irod este îmbrăcat în roşu, Preotul în negru, Îngerul în alb etc. Piesa se compune din texte recitate şi cântate, de factură religioasă, uneori de dansuri lente în cerc.

Căluţii

Este un dans adresat tinerelor fete de măritat. La limită, se poate spune că este o variantă relativ nouă a dansului Căluşarilor, deşi foarte puţine dintre elementele magice ale acestuia au fost păstrate. Asemănările dintre dansuri nu sunt la nivelul funcţiei şi conţinutului simbolic, ci numai la cel al vestimentaţiei.
Copii sau tineri îmbrăcaţi în rochii albe trec de la o casă la alta să ureze noroc familiilor care au fete de măritat. Ca şi ursul, calul, în special calul alb, este un animal protector şi cu puteri miraculoase. În multe dintre basmele populare româneşti este prezentă figura calului năzdrăvan, înaripat, care ajută eroul să-şi ducă la bun sfârşit povestea exemplară.
În ceea ce-i priveşte pe dansatori, nu se remarcă unul în mod deosebit : toţi sunt mascaţi la fel. Dansul Căluţilor nu presupune ca actorii lui să poarte obrăzare, adică măşti faciale. Au doar rochii lungi, împodobite cu accesorii colorate, ghirlande de flori din hârtie creponată. În jurul mijlocului au un cerc de lemn prevăzut cu un cap de cal, tot din lemn, de culoare albă şi împodobit cu clopoţei. Dansatorii cântă din fluier, se mişcă ritmat şi în cerc, iar la sfârşit fac urări vesele. În multe cazuri, copiii sunt cei care preferă să se mascheze în căluţi.

Jocul Caprei

Jocul Caprei este foarte vechi şi practicat pe o arie largă în Sud-Estul Europei. În România, el este cunoscut în sate din toate regiunile ţării, având mai multe denumiri : Capra, Turca, Brezaia.
Jocul are o profundă încărcătură simbolică. Animal de cult în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Comportamentul ei, în jurul Anului Nou, este unul premonitoriu în raport cu belşugul sau necazurile care urmează. Prin urmare, a dansa jocul vesel al caprei asigură bogăţia în anul care vine. Copiii sunt cei care practică în mod special acest dans.
Mai demult, jocul ritual consta în omorârea, bocirea, înmormântarea şi învierea caprei, ca semn al reînnoirii lumii. Astăzi, se reţin mai ales elementele comice şi spectaculare, nerespectându-se vechiul scenariu.
Dansatorii sunt 2 sau 3 la număr : unul dintre ei este complet mascat, acoperit cu textile colorate. Ceilalţi doi sunt numiţi ciobani şi cântă la fluier sau recită sacadat texte comice adresate caprei care dansează.
Masca era mai demult executată din piei de animale. Astăzi, la realizarea ei se folosesc materiale textile, hârtie creponată, ciucuri, clopoţei. Capul este făcut dintr-un suport de lemn pe care sunt lipite piei de animale. Maxilarul inferior este mobil, în aşa fel încât este mişcat cu zgomot în ritmul dansului.

Jocul Moşilor

Jocul vizează în special fetele de măritat. De data aceasta, copiii nu au voie să practice dansul. Mascaţii sunt tineri între 16 şi 20 de ani. Nu este un paradox că cei tineri fac apel la moşi pentru a intra cu noroc “în rândul oamenilor”. Ca în toate sărbătorile augurale sau de trecere, moşii – cu sensul de strămoşi, membri defuncţi ai familiei – devin activi, în plan simbolic. Astfel, ei sunt chemaţi să proteje casa şi masa de unde au plecat : “Voi, moşi, strămoşi, / Să-mi fiţi tot voioşi, / Să-mi daţi spor în casă / Şi pâine pe masă !”.
Jocul Moşilor este un dans arhaic ca formă : băieţii dansează pe un singur şir, având ca accesoriu bâte groase de lemn. Din punctul de vedere al mişcării scenice, este asemănător celebrului dans al Căluşarilor. În timpul dansului, tinerii mascaţi poartă un dialog vesel şi viu cu gazdele, în special cu fetele din casele unde sunt primiţi. La sfârşit, acestea sunt chemate la joc. Toată lumea dansează hora şi se fac urări legate de o căsătorie apropiată.
Ca şi în dansurile masculine cele mai vechi, există un anume secret care trebuie păstrat pentru ca dansul să-şi manifeste puterile lui augurale. Dansatorii trebuie să fie mascaţi în aşa fel încât nimeni să nu-i recunoască. Sunt, aşadar, folosite măşti faciale din lemn, vopsite şi acoperite parţial cu piei de oaie, fără coarne de animale. Restul costumului este confecţionat din blană de oaie, neprelucrată, cu clopote mari de metal. Accesoriile specifice, care dau şi numele jocului, sunt căciulile bătrâneşti din blană de miel.

Jocul Ursului

Ursul aduce noroc ! Jocul ursului este poate cel mai arhaic dintre dansurile cu măşti din România : extrem de simplu şi, în acelaşi timp, spectaculos. Nimeni nu refuză să-i primească acasă pe cei care joacă ursul. Şi aceasta pentru că, în general, ursul este considerat un animal plin de calităţi magice pozitive.
Mai demult, exista chiar credinţa că un nou născut, dacă era dat cu grăsime de urs pe corp, la prima scaldă, câştiga forţa şi norocul ursului. Încă din Evul Mediu există atestări că urşii erau folosiţi pentru vindecarea durerilor lombare : este vorba de călcatul ursului (erau urşi dresaţi special pentru a face masaj cu picioarele). În orice caz, ursului i se atribuiau puteri miraculoase.
Dansul ursului este simplu şi dificil în acelaşi timp. Se derulează de obicei cu o singură mască de urs, cu un cioban şi cu un dubaş sau toboşar ; fie cu două măşti de urs şi cu un “butucar” în plus. Câteodată este şi o mască de drac în grup. Dansatorul mascat în urs dansează singur, fără un scenariu precis, fără să fie dirijat de însoţitorii săi. Se învârte, face sărituri şi gesturi comice.
Masca de urs este confecţionată din piele neprelucrată de urs sau din piele de oaie de rasă ţurcană. Este singura mască ce nu are nici un accesoriu colorat sau comic. Este un costum care se remarcă prin simplitate şi prin aspectul lui masiv.

Un drac caraghios !

Măştile de drac sunt cele mai caraghioase în cadrul carnavalurilor de iarnă. În plus, ca să folosim un termen actual, sunt cele mai interactive : când ceilalţi dansatori îşi fac serioşi datoria, dracii au rolul de a-i face pe copii să râdă, de a implica în dans auditoriul, de a le speria pe tinerele fete, de a purta dialoguri cu cei care asistă la joc. Cei care se maschează în draci mai au un rol : ei sunt cei care se târguiesc cu gazdele, mai în glumă, mai în serios, pentru plata dansatorilor. Tot ei negociază relaţiile între diversele grupuri de mascaţi dintr-o comunitate : îşi împart teritoriile de activitate, reglează conflictele, în manieră simbolică. Dacă două cete de mascaţi se ceartă, se alege câte un dansator mascat în drac de la fiecare şi, timp de mai multe ore, dansează fără întrerupere unul în faţa celuilalt, cu nişte clopote grele de metal pe corp. Cine nu mai rezistă, pierde, cedează şi plăteşte. Acelaşi concurs între dracii diverselor grupuri dintr-un sat se face în ziua de Crăciun, în faţa bisericilor. Cum Biserica ortodoxă este relativ tolerantă în raport cu elementele necreştine ale acestor jocuri, ceata care câştigă intră în biserică pentru a face o reprezentaţie oficială. Mai puţin dansatorul mascat în drac : el rămâne afară şi face o gălăgie infernală cu clopotele.
Grotescul şi comicul măştilor de drac rezultă şi din modul lor de executare : blănuri şi piei de cornute, coarne de animale, combinate cu obiecte deteriorate, cu jucării stricate, cu ciucuri de lână şi clopoţei. Dansatorul mascat în drac are un accesoriu specific : o bâtă sau un furtun vopsite în negru, cu care loveşte copiii să crească, fetele să se mărite şi nevestele să facă mulţi prunci în anul care vine.

Moartea cu coasa

Doamna Moarte este cea mai serioasă mască. Deşi nu este extrem de mult timp utilizată, şi-a câştigat un loc aparte în scenariile dansurilor cu măşti. Masca este de factură religioasă, răspunzând de fapt imaginarului popular legat de Sfârşitul lumii. Prin urmare, ea are rolul de a actualiza ideea unui memento mori. Chiar pe costum sunt scrise diverse aforisme de tipul : Aminteşte-ţi de moarte ! sau Vei fi al meu ! Este singura mască pe care întâlnim texte scrise. În plus, masca are un aspect special, datorită căciulii negre, lungi, de formă conică, decorată cu accesorii monocrome. Mai ales bucăţi de oglindă sau pene albe sunt folosite.
Dansul propriu-zis este nou şi puţin dezvoltat. De obicei, cel mascat în Moarte însoţea iniţial alte grupuri. Astăzi, s-au dezvoltat variante autonome de Moartea cu secera, chiar şi în oraşe. Mai mulţi mascaţi dansează şi ameninţă auditoriul cu accesoriul specific : secera. Chiar dacă dansul nu este vechi, imaginarul popular a creat de mult timp această figură a morţii care seceră sau coseşte vieţile oamenilor. Astfel de reprezentări apar în diverse picturi murale ale bisericilor de lemn din Transilvania încă din secolul XVII, în legătură cu Judecata de Apoi.

Les danses ŕ masques en Roumanie

Le masque rituel de Noël est un « double » : il lie l’ici-bas ŕ l’au-delŕ, les vivants aux ancętres. Durant 12 jours, les danses roumaines ŕ masques soutiennent le renouvellement du monde entier. La veille et le jour de Noël, des jeunes hommes masqués vont d’une maison ŕ l’autre, dans les villages et, de nos jours, męme dans les villes. Ils apportent de la chance, de la richesse et ils souhaitent aux jeunes filles de se marier durant l’année qui suit.

Bethléem

De la męme catégorie des pratiques de Noël s’inscrit une forme de théâtre folklorique, nommé Viflaiem ou « Hérodes ». Celui-ci est attesté surtout en Transylvanie.
Cette pičce de théâtre est inspirée par l’événement religieux de la Naissance du Christ, selon l’imaginaire promu par la littérature médiévale. Męme si de nature religieuse, cette forme de théâtre interagit avec les danses ŕ masques, en y empruntant diverses personnages. Les groupes de Viflaiem sont actifs ŕ Noël pendant 2 ou 3 jours et – comme d’autres groupes – ils passent d’une maison ŕ l’autre tout au long du village.
Les personnages de cette pičce sont nombreux et variables d’une région ŕ l’autre. Mais partout on rencontre : Hérode, avec un costume de couleur rouge, le Prętre – qui porte un costume noir, l’Ange – habillé en vętements blancs, le Soldat, les Bergers, les Rois Mages ; Dame la Mort, les Pčres et les diables, etc. Les textes, parlés et chantés, sont de nature religieuse, parfois on y ajoute des danses lentes, comme la ronde.

La danse des Chevaux

La Danse des Chevaux vise les jeunes filles en âge de se marier . On peut dire que cette danse constitue une variante assez moderne d’une autre danse célčbre, les Calusari. Pourtant, il y a trčs peu d’éléments magiques de l’ancienne danse qui sont encore présents. Les ressemblances sont plutôt présentes au niveau du vestimentaire des danseurs.
Le jour de Noël, des enfants ou des jeunes hommes habillés en robes blanches passent d’une maison ŕ l’autre, afin de souhaiter aux jeunes filles bonne chance au mariage . Comme l’ours, le cheval – et surtout le cheval blanc – est un animal qui a des connotations magiques. Dans plusieurs de nos contes, on rencontre la figure humanisée du cheval blanc qui aide le héros ŕ bien accomplir son destin exemplaire.
Pour ce qui est des danseurs, il n’y a aucun qui se fait remarquer dans le groupe. Tous sont masqués de la męme façon. Ils n’ont pas des masques sur leurs visages, mais des robes longues et blanches, décorées par des guirlandes en papier coloré. Autour de la taille, les danseurs ont des cercles en bois, ornés de tętes de cheval – elles aussi en bois. Les tętes – toujours blanches – sont décorées avec des clochettes. Les danseurs jouent des flűtes de berger, font des lents mouvements rythmiques et adressent des bons souhaits ŕ la fin. Ce sont surtout les enfants qui se masquent en chevaux.

La danse de la Chčvre

La Danse de la Chčvre (ou du Cerf) est une danse archaďque et assez connue dans toute l’Europe de l’Est. En Roumanie, elle est pratiquée dans toutes les régions du pays, sous une diversité de noms : Capra, Turca, Brezaia.
Comme la chčvre est un animal chargé de symboles, la Danse de la Chčvre a, elle aussi, des significations particuličres liées ŕ la fertilité. Son comportement pendant les Fętes est augural pour l’année qui suit – c’est pour cette raison que la Danse de la Chčvre assure les gens de sa bonne volonté. Ce sont surtout les enfants qui aiment pratiquer cette danse.
Autrefois, le scénario rituel supposait de tuer, de pleurer, de faire les funérailles d’une chčvre, comme allégorie du renouvellement du monde. De nos jours, ce sont plutôt les éléments du registre comique et spectaculaire qui sont les plus développés.
Il y a un ou deux danseurs masqués entičrement en costume de chčvre, couverts des tissus colorés. Ils sont accompagnés par deux autres appelés des Bergers. Ces derniers jouent des flűtes de berger et récitent des textes comiques.
Le masque était auparavant fait en peaux d’animaux. Ŕ présent, on utilise des textiles, du papier coloré, des clochettes. La tęte de la chčvre est faite en bois couvert de peaux d’animaux. Le maxillaire inférieur est assez mobile, afin qu’il puisse ętre « battu » avec du bruit au rythme de la danse.

La danse des Pčres ou des Vieux

Cette danse est adressée elle aussi aux jeunes filles prętes pour le marriage. Cette fois-ci, les enfants sont interdits de la pratiquer. Les danseurs sont surtout des jeunes hommes de 16 ŕ 20 ans. Ce n’est pas un paradoxe que les jeunes hommes font les vieux, afin qu’ils s’assurent un nouveau statut marital. Comme le cas de toutes les fętes de nature augurale, ou bien de passage, les vieux – dans le sens de membres défunts de la famille –sont chaque fois invoqués en plan symbolique. On leur demande d’augmenter par leurs pouvoirs magiques la richesse des membres de la famille restés en vie.
La Danse des Vieux est archaďque comme forme : en dansant, les jeunes hommes forment une ligne. Ils ont des grosses cannes comme accessoires. En ce qui concerne la scénographie, elle est assez semblable ŕ celle de la danse des Căluşari. Au cours de la danse, les jeunes masqués portent des dialogues comiques et vifs avec l’auditoire, surtout avec les filles dans l’assistance. Ŕ la fin, ils les invitent ŕ danser, en formant une ronde.
Comme pour toutes les danses masculines anciennes, il y a un certain secret qui s’impose d’ętre gardé, pour que la danse ne perd pas ses pouvoirs prémonitoires. Les danseurs doivent se masquer d’une telle maničre qu’ils ne soient guerre reconnus. On utilise ainsi des masques sur le visage, faits en bois, peints et partiellement couverts de peaux d’animaux. Les masques n’ont pas des cornes annexés. Le costume est orné avec des grosses clochettes. Il y a d’autres accessoires spécifiques : les chapeaux ŕ la vieille, faits en fourrure de brebis.

La danse de l’Ours

L’ours apporte de la chance ! La Danse de l’Ours est remarquable par son archaďsme unique : elle est aussi simple que spectaculaire. Comme l’ours est considéré un animal qui détient des pouvoirs miraculeux, personne ne refuse de recevoir chez lui les danseurs de l’Ours.
Autrefois il y avait męme des croyances liées aux qualités magiques de cet animal : on prenait un bébé et on le massait avec de la graisse d’ours, afin qu’il ait de la chance et la force de celui-ci. Au Moyen Âge il y avait męme des pratiques de guérison qui utilisaient un ours dompté pour faire un massage spécial. Somme toute l’ours était considéré – et il l’est encore – un animal magique.
La Danse de l’Ours est ŕ la fois simple et difficile. Elle se déroule avec un seul masque d’ours (masque – costume), un Berger et un Dubas (celui qui joue de la duba, une sorte de tambourin). Parfois, il y a deux masques d’ours qui dansent ; dans ce dernier cas on ajoute un masque de Bűcheron, et męme un masque de diable. L’Ours danse tout seul, sans ętre dirigé par ses compagnons. Il fait des mouvements sans scénario préétabli, des cabrioles et des culbutes.
Le masque est confectionné avec de la fourrure d’ours ou de brebis (ŕ toison longue). C’est les seul masque qui n’a aucune accessoire colorée ou bien comique. Il n’y a qu’une chaîne comme accessoire. Le costume est remarquable par son aspect massif.

Un drôle de diable !

Les masques de diable sont les plus comiques parmi les masques d’hiver. De plus, on peut dire qu’ils sont les plus interactifs. Pendant que les autres danseurs travaillent sérieusement, les diables font rire les enfants, invitent l’assistance ŕ la danse, effraient les jeunes filles, engagent des dialogues avec l’assistance. Ce sont eux ceux qui négocient avec les maîtres de la maison les cadeaux en argent que les danseurs reçoivent. Ce sont toujours eux qui rčglent les conflits entre les divers groupes de danseurs d’une communauté : ils font le partage des territoires d’action – et cela d’une façon symbolique. Pour chaque groupe, des représentants diables sont choisis, afin qu’ils participent ŕ un concours. Ils dansent pendant plusieurs heures avec des grosses clochettes sur leurs corps : celui qui tombe en premier perde le concours, et – avec lui – le groupe entier est obligé de céder son territoire ŕ l’autre groupe. De la męme maničre procčdent les diverses groupes quant ŕ la représentation officielle dans l’église, le jour męme de Noël. Comme l’Église orthodoxe est assez tolérante par rapport ŕ ce type de rituel, les masqués dansent ŕ la fin de la liturgie, sauf le diable. Lui, il reste dehors, en faisant beaucoup de bruit avec ses clochettes.
L’aspect ŕ la fois grotesque et comique de ces masques de diable résulte surtout de leur mode de confection : des fourrures et des peaux d’animaux, des cornes d’animaux, mélangés avec des objets détériorés, comme des joujoux brisés, des clochettes. Les diables ont un accessoire spécifique ŕ eux : un bâton ou un tuyau noir, dont ils se servent pour frapper les enfants pour qu’ils grandissent, les filles pour qu’elles se marient, les femmes pour qu’elles accouchent.

La danse de la Dame la Mort

Dame la Mort est le masque le plus sérieux. Męme si nouveau, le masque a gagné déjŕ sa place assez particuličre au sein des carnavals. Ce masque est d’origine religieuse, étant lié notamment Dernier Jugement Par la suite, il a le rôle d’actualiser l’idée d’un memento mori. Des textes de nature assertive sont écrits sur le costume : Souviens-toi de la Mort ! ou Tu seras le mien !.
Ce type de masque est d’ailleurs le seul qui présente comme particularité des textes écrits. De plus, le masque a une forme bizarre, ŕ cause du longue chapeau noir et conique, décoré par des morceaux de miroir et des plumes blanches.
La Danse de la Dame la Mort est nouvelle et peu développée. En général, celui qui était masqué en Mort accompagnait d’autres groupes de danseurs. Ŕ présent, il y a des variantes autonomes de cette danse : notamment Dame la Mort avec la faucille – cet accessoire étant utilisé pour effrayer l’auditoire. Męme si la danse ne date pas depuis longtemps, l’image de la Mort avec la faucille est assez ancienne, étant présente dčs le XVIIe sičcle dans les peintures murales des églises en bois, notamment celles de Transylvanie.

Alina Nogradi

Vremea sărbătorilor

A scrie despre colindat la Quebec are pentru mine două sensuri. Pe de o parte, încerc să prezint, fără exerciţii de interpretare, un “bagaj cultural” ce mă / ce ne particularizează. Pe de altă parte, este vorba de un exerciţiu personal de memorie, legat de trăiri de neuitat din vacanţele de iarnă, experienţe completate mai apoi prin câteva lecturi etnografice.

Colindatul

Ca toate ritualurile practicate de români în perioada sărbătorilor de iarnă, obiceiul colindatului vizează norocul şi bogăţia anului care vine. Complementar simbolismului religios al Naşterii lui Iisus, colindatul face în primul rând parte dintr-un complex scenariu de reînnoire simbolică a lumii.
În seara de Ajun grupuri de colindători merg de la o casă la alta, în sate sau în oraşe, cântând colinde. Obicei vechi şi atestat în toată Europa de Est, colindatul este cunoscut în România sub o diversitate de nume şi forme: Colindatul copiilor, Piezăritul, Colindatul feciorilor, Colindatul la fereastră, Bocitul Andreiului, etc. Există colinde care se cântă mai ales pe drum, de la o casă la alta, cum este Ce vedere minunată ! Sau colinde care se cântă numai sub fereastră, la uşă, în casă. La casa cu fete de măritat se colindă şi se dansează, ca să fie cu noroc în căsătorie.
Primii care pornesc la colindat, în Ajun, sunt copiii. Numiţi şi Piezărei, ei merg în grupuri mici, recită câteva urări scurte, primesc colaci, nuci, mere sau bani. Ei au trăistuţe şi beţe împodobite cu hârtie colorată. Uneori, copiii merg cu Steaua : colindă cu o stea - Steaua Magilor - făcută din hârtie colorată şi argintie.

De la o casă la alta, în Ajun, fetele colindă în grupuri separate. Ele se organizează din timpul Postului Crăciunului, în cadrul şezătorilor. Gazdele (stăpânele sau stăpânii caselor) le primesc cu colaci, mere, nuci, prăjituri. Colacii sunt făcuţi din aluat de pâine, din făină de grâu curat. Sunt de formă rotundă şi împodobiţi cu spirale, cruci, cercuri, păsări. Feciorii colindă, de obicei, mascaţi, practicând spectaculoasele jocuri cu măşti: Capra, Ursul, Irozii.
Colindatul cu plugul reprezintă o variantă arhaică a Pluguşorului, obicei practicat în majoritatea zonelor în seara de Anul Nou. Acest tip de colindat are o funcţie augurală evidentă : aceea de a contribui la sporirea roadelor câmpului. Este numit şi Colindatul bărbaţilor. În Transilvania, în ajunul Crăciunului, grupuri de bărbaţi merg de la o casă la alta cu un plug împodobit. Acesta este tras de o pereche de boi albi cu colaci şi ştergare agăţate de coarne. În mijlocul plugului este aşezat un brad împodobit cu mere, nuci şi fire de aţă roşie. De un simbolism arhaic, acest tip de colindat presupune, de fapt, transmutarea la data de 1 ianuarie a vechiului început de an popular, celebrat la 1 martie, prin ieşirea la arat.
Legată de asmenea de simbolismul agricol, o altă practică este prezentă în anumite zone ale ţării : mersul cu Buhaiul, în ajunul Anului Nou. În Moldova, tinerii confecţionează ei înşişi un instrument muzical numit Buhai, dintr-un cilindru de lemn închis la capete cu tobe din piele de animal, funcţionând ca o cutie de rezonanţă. Instrumentul are o coadă sonoră, făcută din fire din coadă de cal. Câţiva dintre tineri au ca accesorii nişte bice pe care le pocnesc desupra capului, urând sănătate şi roade bogate.

Există, aşadar, o importantă simbolistică agrară legată de toate practicile de sfârşit, respectiv de început de an. Este suficient să ne gândim la Sorcova, la Îngropatul lui Moş Vasile, la Iordănit. Îmi amintesc o poveste pe care ne-o spunea mama bună, despre Calul Crăciunului : “De când îi lume’, zice că în tătă sara de Crăciun trebuie să pui pe masă lumnină, colac, apă şi paie sub faţa mesii. Trebuie să pui mai cu samă un colac legat cu ştergură albă. Piciorele mesii se leagă cu lanţul de la ieslea boilor şi tot de-colo iei paie şi le arunci peste tot prin casă. Arunci şi nuci, şi mere pe jos. Când se face miezul nopţii, Calul Crăciunului vine să mănânce şi să bea. Vine să-şi ia colacul de grâu curat. Stă ce stă şi pleacă. Dacă nu află colacul, nu-ţi dă spor la ogor. Dacă-l află la locul lui, în schimbul colacului îţi lasă boabe de grâu, să le semeni în primăvară”.

Le temps des Fętes

Écrire au sujet de Noël en Roumanie ŕ Québec – cela implique pour moi deux significations. D’un coté, j’essaie de présenter, sans complications interprétatives, un « bagage culturel » particulier. D’un autre coté, il s’agit d’un exercice personnel de mémoire, lié notamment aux souvenirs inoubliables concernant les vacances d’hiver, un exercice auquel j’ajoute quelques lectures ethnographiques.

Les chants de Noël

Chanter des chants de Noël signifie – comme le font d’autres rituels pratiqués par les Roumains pendant les Fętes – d’apporter de la chance et de la richesse l’année qui commence. De plus, en ajoutant l’aspect religieux de la Naissance du Christ, ce rituel fait partie d’un scénario complexe, qui porte sur le renouvellement symbolique du monde. La veille de Noël, en Roumanie, les gens des villages et męme des villes vont d’une maison a l’autre en chantant des chants de Noël. Coutume attestée depuis longtemps dans toute l’Europe de l’Est, chanter des chants de Noël est une pratique qui connaît une diversité de noms. En roumain, elle s’appelle colindat. Il y a plusieurs types de colindat : celui des enfants, celui des jeunes hommes, avec des masques, etc. Il y a aussi des chants de Noël prévus spécialement pour ces diverses formes de colindat : des chants interprétés tout au long du chemin, chants ŕ la porte ou encore sous la fenętre, des chants d’enfants, etc. Dans les maisons oů il y a des jeunes filles en âge de se marier, on les fait danser, pour qu’elles fassent un bon mariage l’année qui suit.
Ce sont les enfants qui passent en premier d’une maison ŕ l’autre, en chantant des chants de Noël. On les appelle Piezarei. Ils s’organisent en petits groupes, ils font des bons souhaits et ils reçoivent en retour des pommes, des noix, de l’argent ou des colaci. Les enfants gardent les dons dans des petits sacs ŕ main nommés traistute. Ils ont des bâtons couverts de papier coloré. Parfois, au lieu de bâtons ils portent l’Etoile des Rois Mages, faite en papier coloré ou en papier d’aluminium.
Les filles s’organisent elles aussi pour chanter des chants de Noël. Ŕ partir du mi-novembre, elles ont des rencontres spéciales afin de préparer les Fętes. Toute la soirée de la veille, les maîtresses et les maîtres de maison attendent les groupes de chanteuses, en leurs offrant des pommes, des noix, des gâteaux et surtout des colaci. Les colaci sont des pains rituels de forme ronde, décorés avec des spirales, des cercles, des croix ou des oiseaux. Les jeunes hommes ne pratiquent pas d’habitude ce type de colindat, mais plutôt des danses ŕ masques spectaculaires : la Danse de la Chčvre, la Danse de l’Ours, les « Hérodes ».
Dans certaines régions de la Roumanie, il est coutume de célébrer Noël en se servant d’une charrue. Il s’agit ici d’une fonction augurale explicite de ce rituel qui vise la richesse de la terre. Ce type de colindat n’est pratiqué que par les hommes d’âge adulte. La charrue, menée dans tout le village, est décorée par un sapin, orné lui aussi avec des noix, des pommes et des fils rouges. Les bśufs blancs qui tirent la charrue portent des colaci et des tissus sur leurs cornes. Tout le symbolisme de ce type de colindat tourne autour du fait qu’autrefois on célébrait le début de l’année le 1 mars, et ce męme jour les travaux agricoles commençaient.
Toujours lié au symbolisme agricole, il y a une autre pratique qui utilise un instrument de musique appelé le Taureau. Ce sont les aînés qui jouent du Taureau, surtout la veille du Nouvel An, en Moldavie. Le Taureau est fait en bois, comme une boîte de résonance de forme ronde, dotée d’un tambourin en peaux d’animaux. Il a une queue sonore, en crins de cheval, qui fait du bruit au moment oů on la tire. Pendant qu’ils jouent du Taureau, les jeunes hommes utilisent comme accessoires des fouets qu’ils tournent dans l’air, au-dessus de leurs tętes.
Pour conclure, il y a un évident symbolisme agricole autour des Fętes. Et tout devient plus clair si nous prenons en compte d’autres pratiques de Nouvel An, quand des grains de blé sont utilisées pour souhaiter de la chance et de la richesse. Je me rappelle un conte que ma grande mčre me racontait : « Depuis toujours, on dit que la veille de Noël il faut mettre sur la table une chandelle, un pain rond, de l’eau et des pailles sous la nappe. Il faut notamment mettre un pain rond couvert par un tissu blanc. Il faut lier les pieds de la table par une chaîne, qu’on utilise d’habitude a l’étable, pour les bśufs. Toujours de l’étable, il faut prendre des pailles et les éparpiller par terre, partout dans la chambre. Des pommes et des noix aussi. Ŕ minuit, le Cheval de Noël vient manger et boire ce qu’il trouve sur la table. Il vient surtout prendre son pain rond. Il reste tant qu’il reste et puis il part. S’il ne trouve pas son pain, il ne te donnera pas une bonne récolte. S’il le trouve, tu reçois des grains de blé ŕ la place du pain, pour les semer au printemps”.

Alina Nogradi

Primiţi colinda ?
Cântec de Stea “Steaua sus răsare Ca o taină mare, Steaua străluceşte Şi lumii vesteşte: Că astăzi curata, Binecuvântata, Fecioara Maria Naşte pe Mesia.” Urată la colindat Slobozâ-ne, gazdă,-n tindă, că-i omătul până-n grindă şi-i o vreme viforoasă, slobozâ-ne, gazdă,-n casă! Că de-om sta mai mult pe-afară, ni-i afla la primăvară, când s-or lua troienile şi-or verzi poienile, mititei şi de-a-mpicioare, prefăcuţi în tămâioare şi-n brânduşe vineţele, să tăt plângi, gazdă, pă ele. Da’ de-i fire în lumină om cu inimă creştină, Maica Domnului ţi-a coase nouă şterguri de mătase, să aşezi, gazdă, cu tăte, masa roadelor bogăte, Că-i sara Crăciunului şi-n casa românului !	Scoală, gazdă, din pătuţ Scoală, gazdă, din pătuţ, Florile dalbe, Şi ne dă un colăcuţ, Florile, Florile dalbe. Că mămuca n-o facut, Florile dalbe, Sită deasă n-o avut, Florile, Florile dalbe. Pe când sit-o căpătat, Florile dalbe, Covata i s-o crepat, Florile, Florile dalbe. L-o sfădit mama pe tata, Florile dalbe, Di ce s-o crepat covata, Florile, Florile dalbe. Când covata o liptit, Florile dalbe, Cuptiorul i s-o urnit, Florile, Florile dalbe. Când cuptiorul l-o tomnit, Florile dalbe, Anul Nou o şi zinit, Florile, Florile dalbe.