“Văzând popa că nu e de glumit cu Păcală, hotărî să-l ţină cât mai puţin pe lângă casă. De aceea îl trimise cu oile la păscut. Pe câmp, Păcală se aşeză la umbra unui copac şi, ca să îi treacă de urât, umflă cimpoiul şi începu să cânte. Dar nu mică îi fu mirarea când văzu că oile toate se strâng în jurul lui şi încep să joace de parcă erau apucate de alte alea. Tăcu Păcală din cimpoi, se opriră şi oile, începu Păcală iar să cânte, se porniră şi oile iar la jucat. Acuma îşi dete Păcală seama că cimpoiul lui are dar, şi se veseli foarte în gândul lui. Cântă într-una până seara, iar oile jucară şi ele, fără să mai pască.

Seara, când se întoarseră acasă, popa văzu că oile sunt nemâncate şi ostenite şi întrebă pe Păcală ce s-a întâmplat.
- Nimic, părinte, dar vezi că oile, în loc să pască, au sărit şi s-au zbenguit într-una.

Popa, ca să se încredinţeze că nu-s bolnave, le băgă în ţarc şi le dete fân. Oile, când văzură fânul, se repeziră şi îmbucară cu lăcomie. Popii îi veni inima la loc.
A doua zi, oile se întoarseră tot trudite şi nemâncate, şi popa începu să se îngrijească.
Mâine, îşi zise el, am să mă iau după Păcală, să văd ce face el şi cum paşte oile de le lasă nemâncate.
Cum zise, aşa şi făcu. Se luă binişor după Păcală şi se ascunse în nişte mărăcini, ca să vadă ce face blestematul de argat. Păcală însă îl simţise pe popa că se ţine după el. Trase cu coada ochiului şi-l văzu cum se pitise în mărăcini.
Las că ţi-o fac eu ţie, popo, se gândi el, şi începu să cânte din cimpoi. Cum începu să cânte, cum începură oile să sară şi să joace.
Mare drăcovenie şi asta, îşi zise în gând popa.
Dar n-apucă bine să isprăvească vorba, că simţi cum i se saltă picioarele şi începe şi el să joace. Sărea şi juca bietul popă de duduia pământul sub el. Cătă el să se oprească, dar degeaba. Cântecul cimpoiului îl sălta şi-l învârtea printre mărăcini ca pe un titirez. Iar Păcală, de ce îl vedea pe popa că sare mai tare, de ce-i cânta mai vârtos. Tot ţopăind printre mărăcini, popa îşi zgârie mâinile şi obrazul şi-şi smulse barba, de ajunse vai şi amar de capul lui. Gâfâind, abia putu să-i strige lui Păcală :
- Ci mai încetează, blestematule, că doar n-oi fi vrând să cânţi până diseară.

Dar Păcală să tacă ba ! Se aşeză drept în faţa popii şi dă-i înainte din cimpoi, fără să-i pese de chinurile stăpânului său. Abia hăt încolo, după amiază, se opri şi Păcală din cântat, iar popa, aşa rupt de oboseală cum era, o tuli glonţ spre casă, de teamă să nu-l încalţe iar Păcală la joc.

- Ce părinte, ori te-ai supărat ? Să-ţi tăiem nasul ! strigă Păcală în urmă, văzându-l cum fuge.
- Ba eu, taică, nu m-am supărat, răspunse popa, dar din fugă nu se opri.”

(după A. Gherman, Antologie de texte literare pentru clasele I-IV. Autori români, Ed. Elis, Bucureşti, 2003)

(text cules de) Alina Nogradi

Poveste de mărţişor

Baba Dochia

“Dacă vrei să ştii povestea Dochiei, apoi ascultă şi află că baba aceasta vrăjitoare sălăşluia într-o casă de stâncă, sus pe Ceahlău, în locul în care azi se cheamă Panaglia.

Era o babă veche, care nu se închina sara şi dimineaţa. Trăia acolo singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară, pluteau cătră ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii, când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmurile de dedesubt. Cu toate avea legătură baba Dochia, ca orice babă depărtată de lume, şi uitată de Dumnezeu.”(M. Sadoveanu, Mărţişor).

Baba Dochia credea că are toată puterea de pe lume, asupra tuturor făpturilor, chiar şi asupra timpului. Moşul Timp avea 12 fete, cu puteri nebănuite. Nici una dintre fete nu era la fel ca cealaltă : una era urâtă, rea şi încruntată ca ploile de toamnă, alta era frumoasă şi bună, cu zâmbet cald, ca o zi de vară. Însă cea mai năbădăioasă, mai şturlubatică şi mai supărăcioasă era luna Martie. Puterile ei erau cele mai mari, pentru că putea să întoarcă vremea, din vreme caldă putea să întoarcă frig şi ger.
Baba Dochia s-a gândit dar să-şi măsoare puterile cu luna Martie, să vadă care este mai tare pe lume. Pe când păstorea turmele ei de oi, într-o zi la începutul lunii Martie, s-a hotărît să o înfrunte şi să meargă cu oile sus pe munte. Şi-a luat furca-n brâu şi nouă cojoace pe ea şi hai, hai! Dar Martie s-a înfuriat foarte şi a dat nouă zile neobişnuit de calde. În fiecare zi, baba era nevoită să-şi lepede câte un cojoc. Şi astfel, în ziua cea de a zecea, Martie a întors vremea rea şi a dat trei zile de ger cumplit. A îngheţat baba sus pe munte, cu oi cu tot, şi s-a transformat în stâncă. Şi acolo a rămas până în ziua cea de astăzi.

Zilele de la 1 până la 9 martie se numesc Zilele Babei, în amintirea cojoacelor lepădate de baba Dochia pe munte. Fiecare îşi poate alege o zi dintre acestea şi să o numească baba lui. Dacă este timp urât, baba lui este rea, şi el va avea parte de un an nu prea bun. Dacă este timp frumos, baba lui este bună, şi tot anul va fi bun. Dar în fiecare an, în ziua de 1 martie, baba Dochia îşi varsă furia pe toată lumea. Trebuie să fim cu băgare de seamă şi să purtăm un mărţişor, cu fir răsucit din aţă roşie şi albă, să ne apere de furia babei.

De ziua mamei

“Mama are mâinile ca de pâine, par fără putere, dar ele pot fi pernă pentru prunci ori prag de piatră sub talpa casei. Are mers de pasăre, părul ei îmi apare ca plantele plutitoare, împovărate de plânsul petalelor, ochii ei sunt pace adâncă… Prin degetele ei picură fluturi pâlpâitori…”

Nichita Stănescu