|
Lecturile copilăriei : Seria de povestiri
Năzdrăvăniile lui Păcală
Păcală în satul lui
(Partea a II-a,
continuare din nr. 22)
“Cum vă amintiţi, Păcală al nostru a vrut să se facă om la
locul lui, în satul lui. Şi-a cumpărat o viţea care a crescut din mălaiul
sătenilor. Oamenii din satul lui Păcală, de ciudă, i-au tăiat vaca şi i-au
aruncat peste gard doar pielea. A mers Păcală ce-a mers prin lume şi-a vândut
pielea viţelei cu o mulţime de bani şi s-a întors în satul lui. Sătenii,
văzându-l atât de bogat de la o piele de vacă, şi-au tăiat şi ei toate vacile şi
au plecat la târg să le vândă pieile.
Numai că nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii să-şi vândă marfa ca
Păcală. Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni
nu voia să le deie preţul la care râvneau, şi s-au întors ca vai de ei acasă.
Vai de ei ! Dar vai şi de Păcală !
Când se văzură cu paguba şi cu batjocura, oamenii se adunară iarăşi, se sfătuiră
şi tot se sfătuiră între dânşii, că ce să facă şi ce să dreagă, ca să scape de
Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toţi dacă va
mai rămânea cu zile.
- O să-şi deie foc la casă, ca să ne dăm şi noi la ale noastre, grăi unul dintre
cei mai prevăzători.
- O să-şi frângă vreun picior, ca să ne frângem şi noi pe-ale noastre ! grăi
altul.
- O să sară în fântână, ca să sărim cu toţii după el ! strigară toţi.
Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să
piară cu toţii ca vai de ei.
Dar cum să scape ? Asta era vorba.
Să-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de călărit, să-i deie foc la casă şi
să-l gonească din sat. Asta s-ar fi putut. Dar cine putea să ştie dacă nu se va
mai întoarce ?
Trebuiau să-i stângă lumina vieţii : numai aşa erau scăpaţi, cu adevărat scăpaţi
de el.
Luară hotărârea să-l omoare pe Păcală; fiind însă că nu voiau să facă nici
vărsare de sânge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între
dânşii şi, după mult sfat, au chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai
adâncă, pentru ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieşi la lumina zilei.
Şi dacă tot ar scăpa Păcală chiar şi din fundul Dunării ?
Asta era ! Şi dacă tot ar scăpa ?! Ce era atunci ?
Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca Păcală să nu
poată scăpa, dar de loc să nu poată scăpa.
Se puseră din nou şi se sfătuiră, şi după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage
într-un sac, să strângă bine gura sacului şi să lege sacul, cu Păcală cu tot, de
o piatră de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura până la fundul Dunării
şi să ducă şi sacul cu Păcală. (…)
Păcală şedea cu pipa în gură în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru
boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină – şedea Păcală cu pipa în gură
şi se uita, când se pomeni cu satul întreg, mic şi mare, de nu mai încăpea în
curtea cea largă a lui.
Ce să facă ? Sărmanul de el, ce să facă ? Nu-i rămânea decât să se dea prins şi
legat, dacă n-a putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul
să se întoarcă în satul lui – să se facă om aşezat şi să nu mai umble cu
minciună. Dar o viaţă are omul şi o moarte.
Mi-a fost, se vede, rânduit – grăi Păcală – să mor în satul meu ca om de treabă.
Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o sâmţea şi el.
Îi părea cu toate acestea cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea şi
el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă – şi ar fi voit
Păcală să scape, dacă se poate fără minciună, căci era hotărât odată să nu umble
cu minciuni; dar nu se putea, fiindcă oamenii erau neînduraţi şi vicleni.
Se lăsă dar Păcală, se lăsă, fiindcă n-avea încotro, să-l vâre ca pe un motan în
sac, să-l ia pe sus şi să-l ducă la pierzare”.
(după Ioan Slavici, Păcală în satul lui)
Continuarea în numărul următor
|
Mensuel de laCommunauté Roumaine de Québec
Nr. 45, 06-2008