rădăcini

  Ana Aslan – pioniera gerontologiei

Născută la 1 ianuarie 1897, la Brăila, Prof. Dr. Ana Aslan şi-a dedicat şi orientat cariera spre cercetarea tratamentelor gerontologice, fiind considerată ambasadoare a gerontologiei şi una din cele mai cunoscute personalităţi ştiinţifice feminine româneşti la nivel mondial. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti între 1915 şi 1922, devenind la absolvire prima femeie medic cardiolog român.
Între 1945 şi 1949 activează ca profesor titular de clinică medicală la Timişoara, pentru ca din 1949 până în 1958 să fie şefă de secţie la Institutul de Endocrinologie din Bucureşti. În timpul anilor ‘40 a studiat efectul procainei în tratamentul artritei şi anginei pectorale pentru ca în urma acestor cercetări să asocieze acţiunea benefică a procainei cu vitamine şi hormoni pentru a inventa medicamente originale, active în încetinirea procesului de îmbătrânire.
În 1952 prepară vitamina H3, numită Gerovital, un produs farmaceutic considerat miraculos la acea vreme, cu un spectru larg de acţiune în tratamentele contra îmbătrânirii, aterosclerozei, sclerodermiei, reumatismului cronic, depresiunii, etc. În acelaşi an înfiinţează Institutul de Geriatrie din Bucureşti, primul de acest gen din lume, modul acestuia de organizare fiind recomandat de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) pentru toate institutele mondiale similare. Pentru cercetările şi contribuţiile aduse în domeniul gerontologiei, OMS îi acordă în 1952, la Geneva, premiul internaţional şi medalia Leon Bernard. Produsul Gerovital a fost brevetat în peste 30 de ţări, producţia sa industrială începând în Romania în 1958 când Prof.dr. Ana Aslan devine directoarea Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie.
În 1980, inventează un alt produs geriatric, Aslavital, împreună cu I. Polovrăgeanu, produs ce va fi omologat în mai multe ţări şi introdus în circuitul farmaceutic sub formă injectabilă sau de capsule. Terapia Ana Aslan este apreciată la nivel mondial, de acţiunile benefice ale acestei cure s-au bucurat personalităţi din întreaga lume, printre ele numărându-se : Charlie Chaplin, Greta Garbo, Salvador Dali, Ronald Reagan, Charles de Gaulle, Aristotelis Onasis şi mulţi alţii. Pentru intensa sa activitate, prof.dr. Ana Aslan a fost distinsă cu Merito della Republica (Italia), a primit titlul de Cavaler al Ordinului Palmas Academica (Franţa) şi onorată ca Profesor Honoris Causa şi Doctor emerit al Universităţii Braganza Paulista (Brazilia). A fost membră a numeroase organizaţii internaţionale: Academia de Ştiinţe din New York, Uniunea Mondială de Medicină Profilactică şi Igienă Socială, Centrul European de Cercetări Medicale Aplicative, Asociaţia Internaţională de gerontologie, Societatea Naţională de Gerontologie din Chile. În România există în prezent 70 de centre ultramoderne de tratament Ana Aslan care păstrează şi aplică dictonul şi pasiunea de o viaţă a acestei doamne : de a adăuga viaţă anilor şi nu neapărat ani vieţii.

"A îmbătrâni în mod frumos şi demn este în acelaşi timp o ştiinţă şi o artă."

Prof.dr. Ana Aslan

   Ana Aslan – pionnière de la gérontologie

Née le premier janvier 1897, à Braila, Prof. Dr. Ana Aslan a orienté et dédié sa carrière à la recherche de traitements gérontologiques, étant considérée ambassadrice de la gérontologie et une des femme scientifiques roumaines de renommée mondiale. Elle a étudié à la Faculté de Médecine de Bucarest entre 1915 et 1922, après sa graduation étant la première femme médecin cardiologue roumain. Entre 1945 et 1949 elle a activé comme professeure titulaire de clinique médicale à Timisoara, par la suite étant directrice de section à l’Institut d’endocrinologie de Bucarest, jusqu’en 1958. Dans les années ‘40 elle a étudié l’effet de la procaïne dans le traitement de l’arthrite et de l’angine pectorale et par la suite elle a associé son action bénéfique avec celle des vitamines et hormones et a inventé des médicaments originaux, très actifs pour ralentir le processus de vieillissement.
En 1952, elle prépare la vitamine H3, plus connue sous le nom commercial Gerovital, un produit pharmaceutique considéré miraculeux à l’époque. Cette préparation a un large spectre d’actions dans les traitements contre le vieillissement, la sclérose, la sclérodermie, le rhumatisme chronique, la dépression, etc. Pendant la même année, elle a fondé l’Institut de Gériatrie de Bucarest, le premier de ce genre au monde, son mode d’organisation étant recommandé par l’Organisation Mondiale de la Santé (OMS) comme modèle pour tous les instituts mondiaux similaires.
Pour ses recherches et ses contributions scientifiques dans le domaine de la gérontologie, l’OMS lui a accordé en 1952, à Genève, le prix international et la médaille Léon Bernard. Le produit Gerovital a été breveté dans plus de 30 pays, sa production industrielle a commencé en Roumanie en 1958, quand le Prof. Dr. Ana Aslan occupe la fonction de directrice de l’Institut National de Gériatrie et Gérontologie. En 1980, elle a inventé, avec I. Polovrogeanu, un autre produit gériatrique, l’Aslavital, qui a été par la suite homologué et introduit dans le circuit pharmaceutique. La thérapie Ana Aslan est appréciée mondialement. De ses actions bénéfiques ont bénéficié plusieurs personnalités : Charlie Chaplin, Greta Garbo, Salvador Dali, Ronald Reagan, Charles de Gaulle, Aristotelis Onasis et plusieurs autres. Pour l’ensemble de ses activités scientifiques, le Prof. dr. Ana Aslan a été récompensée avec le Merito della Republica (Italie), a reçu le titre de Chevalier de l’Ordre de l’Académie Palmas (France) et celui de Docteur émérite de l’Université Braganza Paulista (Brésil). Durant sa vie elle a été membre de plusieurs organisations : l’Académie de Science de New York, l’Union Mondiale de Médecine Prophylactique et Hygiène Sociale, le Centre de Recherches Médicales Appliquées, l’Association Internationale de Gérontologie, la Société Nationale de Gérontologie de Chile. En Roumanie il existe présentement 70 centres ultramodernes de traitement Ana Aslan, qui gardent et appliquent le dicton et la passion d’une vie de cette grande dame : d’ajouter de la vie aux années et non pas des années à la vie.

« Vieillir en beauté et dignité est en même temps une science et un art »

Prof.dr.Ana Aslan

Carmen Tibirna

“Băieţii noştri se vor căsători cu fetele voastre şi nu vom fi decât un singur popor!”

  Samuel de Champlain, fondatorul Québecului

În 2008, oraşul Québec se pregăteşte să celebreze 400 de ani de istorie de la fondarea sa de către Samuel de Champlain, în 1608. Să aflăm mai multe despre fondatorul Noii-Franţe – iată ce vă propune articolul de faţă.
Fondarea Québec-ului constitue prima tentativă reuşită a Franţei de creare de colonii. Samuel de Champlain, navigator şi cartograf francez născut la Brouage, în Saintonge, în 1567 (?), este eroul acestei aventuri istorice.
La 7 aprilie 1604, vaporul Le Don de Dieu părăseşte portul Havre. În mai puţin de o lună atinge coasta canadiană în Noua-Scoţie. La bordul său, Samuel de Champlain, împreună cu aproximativ o sută de artizani, se pregăteşte să exploreze teritoriile nord-americane – acest important rezervor de blănuri şi morun. Echipa are importante obiective comerciale, conform politicii adoptate de Henri IV, care respectă următoarea formulă : “decât să asediem poporul râvnit, trebuie să-l colonizăm prin farmecele comerţului”.
Dar visul secret al lui Champlain este acela de a deveni un alt Magellan: visează să descopere o rută nordică spre Orient. Din 1603 până în 1635, existenţa lui de explorator al Renaşterii este dedicată acestei idei, precum şi descoperirii Canadei. În 1604, Acadia este primul teritoriu explorat şi descris de către Champlain în jurnalul lui de călătorie. În 1608, Champlain fondează, la baza capului Diamant, oraşul Québec (prima construcţie fiind Habitation Champlain) – oraş ce va deveni capitala Noii-Franţe. Până la moartea sa, la 25 decembrie 1635, el va fi cel mai important explorator al Canadei şi primul care va cerceta Marile Lacuri în canoe, după modelul băştinaşilor. Rezultatul acestei lungi activităţi îl constitue 23 de hărţi, desene şi sute de pagini de note de călătorie. Este vorba despre descrieri detaliate a celor 3 500 km de coastă, parcurşi din Acadia până la Marile Lacuri, pe cursul Saint-Laurent-ului şi afluenţilor săi.
Întotdeauna deschis, în timpul explorărilor sale, contactelor cu populaţiile autohtone, Champlain este conştient că cei numiţi sălbatici pot să-l înveţe să supravieţuiască iernilor friguroase din această regiune, să-i descopere resursele şi frontierele. El dezvoltă relaţii amicale cu Huronii, apoi cu amerindienii Montagnais şi Algonquini. Eforturile sale administrative de a coloniza aceste teritoriii noi se bazează pe ideea că locuitorii lor, francezi sau amerindieni, trebuie să formeze o singură naţiune : “Băieţii noştri se vor căsători cu fetele voastre şi nu vom fi decât un singur popor!”, afirmă el la întoarcerea din unul dintre cele 13 drumuri în Franţa. De altfel, după 1620, Champlain se dedică din ce în ce mai mult activităţii de administrare a regiunii Québec şi a problemelor de populare a acesteia. Este obligat să poarte o lungă bătălie juridică, în Franţa şi la Londra, pentru a demonstra că Noua-Franţă merită toate eforturile de a continua colonizarea. Până la sfârşitul zilelor sale, Champlain continuă să încurajeze coloniştii să continue opera lor de construire a unei noi ţări.

Références / Referinţe : Caroline Monel-Glénisson, Champlain. La découverte du Canada, Éditions Nouveau Monde, 2004.
Émilie Capella, Champlain le fondateur de Québec, Magellan & Cie, 2004.

« Nos garçons se marieront à vos filles et nous ne serons plus qu’un seul peuple! »

   Samuel de Champlain, le fondateur du Québec

En 2008, la ville de Québec se prépare à célébrer 400 ans d’histoire depuis sa fondation par Samuel de Champlain, en 1608. Savoir plus sur le fondateur de la Nouvelle-France – voilà ce que cet article vous propose.
La fondation de Québec est la première tentative réussie de colonisation par la France. Samuel de Champlain, navigateur et cartographe français né à Brouage en Saintonge, en 1567 (?), est le héro de cette aventure historique.
Le sept avril 1604, le navire Le Don de Dieu quitte le port du Havre. Il mettra moins d’un mois à atteindre la côte canadienne de l’actuelle Nouvelle-Écosse. À son bord, Samuel de Champlain et une centaine d’artisans se préparent à explorer les terres nord-américaines – ce réservoir important de fourrures et de morues. L’équipe est chargée d’importants objectifs commerciaux, car la politique du roi Henri IV adopte la formule suivante : « plutôt que d’assaillir le peuple convoité, il faut le coloniser par les charmes du commerce.»
Mais le rêve secret de Champlain est celui de devenir un autre Magellan : il rêve de découvrir une route nordique vers l’Orient. De 1603 à 1635, son existence d’explorateur de la Renaissance est dédiée à cette idée, de même qu’à la découverte du Canada. En 1604, l’Acadie est la première terre explorée et décrite par Champlain dans ses récits de voyage. En 1608, au pied du cap Diamant, Champlain fonde la ville de Québec, qui deviendra la capitale de la Nouvelle-France, par l’Habitation Champlain. Jusqu’à sa mort, le 25 décembre 1635, il sera le plus important explorateur du Canada, ainsi que le premier explorateur des Grands Lacs, où il est parvenu en canot à la manière indienne. De cette longue activité de découverte il en résulte 23 cartes, des dessins et des centaines de pages de journal. Il s’agit d’une description géographique très détaillée des 3 500 Km de côtes parcourues de l’Acadie jusqu’aux Grands Lacs, en suivant le cours de Saint-Laurent et des ses affluents.
Toujours ouvert, durant ses explorations, aux contacts avec les populations autochtones, Champlain est bien conscient que les gens appelés sauvages peuvent lui apprendre à survivre aux hivers durs de cette contrée, à connaître ses ressources et à explorer ses frontières. Il développe des relations harmonieuses avec les Hurons, puis avec les Montagnais et les Algonquins. Ses efforts administratifs de coloniser ces terres nouvelles reposent sur l’idée que tous leurs habitants, Amérindiens ou Français, doivent former une seule nation: « Nos garçons se marieront à vos filles et nous ne serons plus qu’un seul peuple! », leur dit-il en 1633, lors d’un de ses 13 retours de la France. D’ailleurs, après 1620, Champlain se voue de plus en plus à l’administration du Québec et au problème du peuplement de cette région. Il est obligé de porter une longue bataille juridique en France et à Londres, pour prouver que la Nouvelle-France mérite tous les efforts de continuer à la coloniser. Jusqu’à la fin de ses jours, Champlain continue à encourager les colons à poursuivre leur œuvre de bâtir ce nouveau pays.

Imre Nogradi

  Ia-ţi, mireasă, ziua bună...

Câşlegile, Saint-Valentin, Dragobetele – prea puţin contează numele exact, atât timp cât este vorba despre o perioadă a calendarului sau despre sărbători dedicate iubirii. În calendarul românesc, această perioadă a anului este în mod special rezervată constituirii viitoarelor cupluri de miri. Exact despre nuntă ne propunem şi noi să vorbim.

La împletitul cununii

Rit de trecere complex, ceremonialul românesc al nunţii începe cu împletitul cununii la mireasă, respectiv cu bărbieritul ginerelui la mire. Aceste petreceri funcţionează ca rituri de despărţire vis-à-vis de familie şi prieteni. Nunta din Oaş (regiune din nord-vestul Transilvaniei) prezintă particularităţi deosebite în acest sens. Ştiaţi că mireasa din Oaş este considerată cea mai frumoasă şi spectaculară mireasă din estul Europei? Cu câteva zile înainte de nuntă, rudele şi prietenele (nemăritate) se adună în jurul ei să o pregătească. Femeia-meşteră îi împleteşte părul, îi pregăteşte cununa şi celelalte podoabe. Deşi petrecere, gătitul miresei se caracterizează mai mult printr-o atmosferă şi cîntece de jale.

Cununa de mireasă

În timpul acestui ceremonial, este pregătită mai întâi cununa. Făcută pe un cadru metalic înalt, tronconic sau cilindric, de aceasta se ataşează bumbi spiralaţi de lână, pene de păun, bănuţi, oglinjioare împotriva deochiului, mărgele. Penele de păun, ingenioase şi viu colorate, sunt făcute în sârmă colorată, ca o spirală prin care se trece un fir de mătase colorată, obţinându-se astfel forma ochiului de păun. Cele mai vechi cununiţe au bani de argint găuriţi, prinşi ca într-o salbă, dispuşi circular la bază. Cununiţa urmează să fie pusă pe cap în ziua nunţii, dar nu înainte de a fi împletit părul miresei.

Coada de mireasă

Coada împletită este elementul cel mai spectaculos din toată găteala capului la mireasa din Oaş. Această împletitură, unică în estul Europei, este realizată de o femeie-meşteră timp de 8 -12 ore. Părul fetei este uns cu unsoare de porc, pentru a-l face mai plastic, mai uşor de manevrat. Podoaba capilară este împărţită în trei părţi. Cele două părţi laterale se împletesc primele, ca o dantelă compactă. Tehnici speciale permit ca marginile ce încadrează obrazul fetei să fie ajurate, având forma finală a unei dantele cu colţişori. Coada coboară pe spate, fiind încărcată de zgărzi lungi, mărgele, fire colorate de lână, panglici multicolore.

Podoabele gâtului

V-ar surprinde să vedeţi cât de bogate sunt podoabele gâtului la mireasa din Oaş. Este vorba de câteva zeci de şiraguri de coliere de coral, de mărgele mari de sticlă policromă, de zgărzi ţesute sau înnodate din mărgeluţe fine, liniare sau circulare, cu sau fără colţişori, zgărzi din bănuţi de argint – toate acestea acoperind în întregime gâtul fetei, ca un corset multicolor de formă tronconică. Podoabele sunt fie moştenite de la mame sau bunici, fie realizate de femei-meştere la împletitul cununii, fie confecţionate din vreme de tinerele fete, în timp ce-şi pregătesc costumul de nuntă, aşa încât să ajungă nişte crăiţe, cum sunt numite în oraţiile de nuntă:

“A nostră crăiţă’mpărăteasă,
Dimineaţă s-au sculat,
Haine nouo o-mbrăcat,
La biserică o alergat...”

   Fais tes adieux, ma belle mariée...

Appelées Saint-Valentin ou Dragobete – peu importe le nom exact en autant qu’il s’agisse des fêtes dédiées à l’amour. Dans le calendrier roumain, cette période de l’année est réservée à la préparation des futurs mariages. C’est justement la noce que nous y présentons.

Au tressage de la couronne

Rituel de passage complexe, le mariage roumain commence par des rites de séparation par rapport à la famille et aux ami(e)s : le tressage de la couronne chez la mariée, le rasage du gendre chez le marié. Nous choisissons de présenter ici une cérémonie de mariage particulière à cet égard : celle de la région d’Oas, du Nord-Ouest de la Transylvanie (Roumanie). Savez-vous que la mariée d’Oas est considérée la plus belle est la plus spectaculaire de toute l’Europe de l’Est ? Ainsi, quelques jours avant la noce, la mariée d’Oas est entourée des parents et des amies qui l’aident à se parer. La femme-experte lui tresse les cheveux, lui prépare la couronne et d’autres parures.

La couronne de la mariée

Durant cette réunion, on fabrique premièrement la couronne. Celle-ci est faite en fil de métal, ayant la forme soit d’un cylindre, soit d’un tronc de cône, d’hauteur accentuée. On y attache des boutons en laine, ayant la forme d’une spirale, des plumes de paon, des monnaies, des petits miroirs contre le mauvais oeil, des petites étoiles et des perles en verre. Les plumes de paon sont ingénieuses et en couleurs vivantes. Elles sont faites en fil tordu en métal, autour duquel on roule de la soie en couleurs, jusqu’à ce qu’on obtienne le décor oeil de paon. Les couronnes les plus anciennes ont à la base des colliers de monnaies en argent. La couronne est portée le jour du mariage, mais pas avant d’avoir fait le tressage des cheveux de la mariée.

La natte de la mariée

La natte constitue l’élément le plus spectaculaire de la parure spécifique à la mariée d’Oas. Ce type de tresse, unique dans l’Europe de l’Est, est réalisé par une femme-experte durant 8-12 heures. Les cheveux de la jeune fille sont d’abord frictionnés avec de la graisse de porc, afin qu’ils soient plus plastiques et plus faciles à tresser. Ensuite ils sont partagés en trois parties: on commence par tresser les deux parties latérales pour obtenir des « dentelles » compactes. Des techniques spéciales permettent que les marges qui encadrent le visage soient ajourées avec des petites dents décoratives. Finalement, les dentelles latérales sont intégrées à la partie dorsale de la natte, qui est parée de perles en verre, de fils en laine, de rubans colorés.

Les parures autour du cou

Vous seriez étonnés de voir combien sont-elles riches les parures que toute jeune mariée d’Oas a autour de son cou. Il s’agit de quelques dizaines de colliers de corail, de colliers en perles de verres polychromes, tissus de façon linéaire ou semi circulaire, des colliers de monnaies en argent. Toutes ces parures couvrent en totalité le cou de la mariée, comme un corset ayant la forme d’un tronc de cône. Ces bijoux sont soit hérités des mères ou des grand-mères, soit fabriqués par des femmes-expertes durant la fête du tressage de la couronne. Parfois, elles sont confectionnées par les jeunes filles en même temps qu’elles préparent leurs beaux costumes de mariée – afin qu’elles ressemblent, au moins une fois dans leur vie, à des princesses.

Alina Nogradi