Sergiu Celibidache este considerat ca fiind unul din cei mai valoroşi dirijori ai tuturor timpurilor şi un rafinat specialist al muzicii impresioniste franceze, de la Debussy la Ravel. A fost foarte apreciat pentru stilul său original şi unic de a dirija dar şi pentru pedagogia de care a dat dovadă în a explica arta dirijatului.
Născut la Roman, maestrul Sergiu Celibidache îşi începe cariera muzicală cu improvizaţii pe pianul familiei, la vârsta de numai 4 ani. Primele lecţii de pian şi compoziţie le ia la Iaşi, după terminarea liceului continuând să studieze muzica, matematica şi filozofia, la Universitatea din Bucureşti. Acestor ani de studii le urmează alţi ani de instruire la Academia de Muzică din Berlin (Hochschule für Musik), avându-i ca principali profesori pe Heinz Tiessen şi Walter Gmeindl, la compoziţie, şi Fritz Stein la arta dirijatului. În paralel urmează cursurile de filozofie ale profesorilor Eduard Spranger şi Nicolae Hartmann. În 1945, după terminarea studiilor, devine dirijor al prestigioasei Orchestre Filarmonice din Berlin, până în 1952 când Wilhelm Furtwangler este reabilitat de acuzaţia de nazist şi revine la conducerea acestei orchestre.
În timpul acestei perioade a dirijat peste 400 de concerte, impunându-se în lumea muzicală datorită profesionalismului, originalităţii şi reflexiei sale riguroase. Părăseşte capitala germană în 1954, pentru a dirija ulterior renumite orchestre simfonice, peste tot în lume : Franţa, Italia, Suedia, URSS, Israel, Austria, Brazilia, Argentina, Olanda, Anglia, România. Între 1962 şi 1972 dirijează Orchestra Radio din Stockholm, din 1972 până în 1977 Orchestra Radio din Stuttgart iar pentru o perioadă mai lungă, din 1979 până la sfârşitul vieţii sale, Orchestra Filarmonicii din München. A dirijat timp de 2 ani Orchestra Naţională din Paris (1973 -1975), iar ocazional orchestrele radio din Roma, Milano, Torino, Florenţa, Orchestra Regală din Copenhaga, Orchestra Teatrului la Fenice (Veneţia).
În afară de a dirija sute de concerte, maestrul Celibidache a prezentat numeroase conferinţe şi a fost un profesor pasionat, dând lecţii de muzicologie şi dirijorat în Germania, Franţa, Italia şi Statele Unite. Printre compoziţiile proprii se numără un requiem, un concert pentru pian şi orchestră şi patru simfonii. Deoarece considera că muzica e apreciată la adevărata sa valoare doar ascultând-o în sala de concert, s-a opus cu hotărâre înregistrării concertelor sale pe discuri şi difuzării televizate. Doar câtre sfârşitul carierei sale a acceptat câteva înregistrări care stau mărturie artei şi talentului cu care a fost înzestrat.
Printre distincţiile pe care le-a primit pentru vasta sa activitate de dirijor şi compozitor putem menţiona : cavaler al ordinului "Vasa" – Suedia, premiul danez "Leonie-Sonning" (1970), profesor "Honoris Causa" la Berlin (1991), cetăţean de onoare al oraşului München şi membru de onoare al Academiei Române (1992), ordinul "Maximillian" pentru Ştiinţă şi Artă (Germania, 1993), cetăţean de onoare şi doctor "Honoris Causa" al Universităţii din Iaşi (1994). Fundaţia "Sergiu Celibidache Stiftung", cu sediul la München, şi-a propus continuarea operei maestrului Celibidache, printre obiectivele sale numărându-se organizarea bianuală a festivalului care-i poartă numele şi acordarea de burse studenţilor merituoşi şi talentaţi.

Sergiu Celibidache - chef d’orchestre de renommée internationale

(1912-1996)

Sergiu Celibidache est considéré comme l’un des plus grands chefs d’orchestre de tous les temps et aussi un fin spécialiste de la musique impressionniste française, de Debussy ŕ Ravel. Il a été trčs apprécié pour son style original et unique de diriger et pour son talent pédagogique dans l’enseignement de cet art.
Né ŕ Roman (Roumanie), maître Sergiu Celibidache a commencé sa carričre musicale avec des improvisations sur le piano de sa famille, ŕ l’âge de 4 ans. Il a eu ses premičres leçons de piano et composition ŕ Iasi et a continué, ŕ la fin du lycée, d’étudier la musique, les mathématiques et la philosophie, ŕ l’Université de Bucarest. Aprčs ces années d’études il a poursuivi sa formation ŕ l’Académie de musique de Berlin (Hochschule für Musik), disciple des professeurs Heinz Tiessen et Walter Gmeindl pour la composition et Fritz Stein pour l’art de diriger. En parallčle, il a suivi les cours de philosophie des professeurs Eduard Spranger et Nicolae Hartmann. En 1945, aprčs sa graduation, il a dirigé la prestigieuse Orchestre Philharmonique de Berlin jusqu’en 1952, quand Wilhelm Furtwangler est réhabilité de l’accusation de nazisme et reprend sa place ŕ la tęte de cet orchestre.
De 1945 ŕ 1952, Sergiu Celibidache a dirigé plus de 400 concerts, son nom étant connu dans le monde musical pour son professionnalisme, son originalité et sa réflexion rigoureuse. Il quitte la capitale allemande en 1954, pour diriger par la suite des renommés orchestres symphoniques, partout dans le monde : France, Italie, Sučde, Union Soviétique, Israël, Autriche, Brésil, Argentine, Pays Bas, Angleterre et Roumanie. Entre 1962 et 1972 il dirige l’Orchestre Radio de Stockholm, par la suite de 1972 jusqu`en 1977, l’Orchestre Radio de Stuttgart et, pour une période plus longue, de 1979 jusqu’ŕ la fin de sa vie, l’Orchestre Philharmonique de Munich. Le maestro Celibidache a dirigé également l’Orchestre National de Paris (1973 -1975) ainsi que, de façon ponctuelle, les orchestres radio de Rome, Milan, Turin, Florence, l’Orchestre Régale de Copenhague, l’Orchestre du théâtre la Fenice (Venise).
Outre les centaines de concerts dirigés, maître Celibidache a donné de nombreuses conférences et a enseigné la musicologie et l’art de diriger en Allemagne, France, Italie et aux États-Unis. Parmi ses propres compositions on peut mentionner un requiem, un concerto pour piano et orchestre et quatre symphonies. Puisqu’il considérait que la vraie musique se doit d’ętre écoutée dans une salle de concert, il a refusé constamment d’enregistrer et téléviser ses concerts. Seulement vers la fin de sa carričre il a accepté quelques enregistrements qui témoignent de l’art et de son talent.
Parmi les prix et les distinctions reçus durant sa vie pour sa vaste activité musicale, on peut citer : Chevalier de l’Ordre « Vasa » – Suisse, le prix danois « Leonie-Sonning » (1970), professeur « Honoris Causa » ŕ Berlin (1991), citoyen d’honneur de la ville de Munich et membre d’honneur de l’Académie Roumaine (992), l’ordre « Maximilien » pour l’Art et les Sciences (Allemagne, 1993), citoyen d’honneur et docteur « Honoris Causa » de l’Université de Iasi (1994). La fondation « Sergiu Celibidache Stiftung », avec le sičge ŕ Munich, qui continue l’śuvre du maestro Celibidache, a parmi ses objectifs l’organisation bisannuelle du Festival « Sergiu Celibidache » et la remise de bourses aux étudiants les plus talentueux et méritants.

Carmen Tibirna

Jacques Cartier : primul explorator francez în America de Nord

În fiecare duminică, prin bunăvoiţa parohiei catolice, ne întâlnim la biserica Notre-Dame-de-Jacques-Cartier pentru a asista la liturghia ortodoxă în limba română. Care este secretul patronimului acestui frumos edificiu, unul din cele mai valoroase monumente religioase din Québec ?
Jacques Cartier este cunoscut ca fiind primul explorator francez în America de Nord.
În pofida acestui rol important pe care l-a avut în dezvoltarea francofoniei nord-americane, Cartier nu era nici pe departe conştient de faptul că avea să pună bazele Noii-Franţe. Până la sfârşitul vieţii, a rămas convins de faptul că a explorat, în timpul celor trei călătorii ale sale, între 1534-1542, o parte a coastei estice a Asiei. De altfel, expediţiile sale aveau ca scop: (1) "să găsească pasajul de nord spre China” şi (2) "să descopere anumite insule şi ţări unde se spune că există o mare cantitate de aur şi alte bogăţii”.
Astfel, la 2 aprilie 1534, Jacques Cartier părăseşte Franţa împreună cu două nave, Triton şi Goéland, şi 60 de însoţitori. În timpul acestei prime călătorii, Cartier face o explorare minuţioasă a golfului Saint-Laurent.. Ajuns la capătul golfului, continuă să navigheze spre nord, de-a lungul coastei Noului-Brunswick. Pe malurile golfului "des Chaleurs”, francezii intră pentru prima oară în contact cu indienii Micmac. Continuând expediţia spre est, pe coastă, Cartier şi însoţitorii săi ajung în micul golf al Gaspé-ului la 16 iulie 1534. Aici, exploratorul îi întâlneşte pe indienii Irochezi, care practică pescuitul macroului. Efectuează cu ei schimburi de cuţite, piepteni şi alte mărfuri ieftine. În timpul acestei escale, Cartier şi oamenii lui fixează, la 24 iulie, o cruce de 9,4 metri înălţime, cu o inscripţie în lemn : "Vive le roi de France ! ”.
A doua expediţie a lui Jacques Cartier (septembrie 1535/ iulie 1536) are trei vapoare şi provizii pentru 15 luni. De această dată, el urcă pe fluviu Saint-Laurent până la satul irochez Hochelaga, la baza lui Mont Royal – pe locul viitorului Montréal. Este vorba de o aşezare "rotundă, încercuită de palisade pe trei nivele, de tipul unei piramide, cu o singură intrare”. Satul numără "în jurul a cincizeci de case, lungi de cincizeci de paşi (...) făcute în întregime în lemn, acoperite şi căptuşite cu scoarţe de copac”. Aici, în timpul iernii, trupa suferă de scorbut. Cel mai bun remediu este un decoct irochez din frunze de cedru alb. Cartier dezvoltă relaţii bune cu şeful irochez Donnaconna, care îi indică existenţa aurului, a pietrelor preţioase şi a mirodeniilor spre vest.
Descoperirea acestui bogat teritoriu este scopul celei de-a treia expediţii a lui Jacques Cartier. Însoţit în Franţa de Donnaconna, ca martor al existenţei bogatului regat Saguenay, Cartier îl convinge pe François I să aprobe o a treia explorare. Dar organizarea ei îi este încredinţată lui Jean-François de la Rocque de Roberval. Cartier este doar secundul său. Colonizarea şi propagarea credinţei catolice constitue alte două obiective ale călătoriei. Construind fortul Charlesbourg-Royal, Jacques Cartier negociază cu indienii Huroni aur şi diamante. În 1542, se întoarce în Franţa şi dă spre
expertiză bogăţiile aduse. Decepţionat de faptul că este vorba de pirită şi de cuarţ, se retrage la Saint-Malo, unde este uneori consultat ca un înţelept al epocii sale. Din aventura sa ne-au rămas mai multe locuri de comemorare, cum este biserica Notre-Dame-de-Jacques-Cartier din Québec.

Jacques Cartier : le premier explorateur français en Amérique du Nord

Chaque dimanche nous nous retrouvons, par la gentillesse de la paroisse catholique, ŕ l’église Notre-Dame-de-Jacques-Cartier, pour célébrer des messes orthodoxes en Roumain. Quel est-il le secret du patronyme de ce magnifique édifice, un des plus beaux monuments religieux de Québec ?
Jacques Cartier est reconnu comme le premier explorateur français en Amérique du Nord. Malgré ce rôle important qu’il a joué dans le développement de la francophonie nord-américaine, Cartier n’était gučre conscient du fait qu’il allait mettre les fondements de la Nouvelle-France. Jusqu’ŕ la fin de sa vie, il était persuadé qu’il avait exploré, durant ses trois voyages entre 1534-1542, une partie de la côte orientale de l’Asie. Ses expéditions avaient, d’ailleurs, les objectifs suivants : (1) « trouver le passage par le Nord au Cathay » (Cathay : le nom médiéval pour Chine); et (2) « découvrir certaines îles et pays oů l’on dit qu’il se doit trouver grande quantité d’or et autres riches choses ».
Ainsi, le 20 avril 1534, Jacques Cartier quitte la France avec deux navires, le Triton et le Goéland, et 60 compagnons. Durant ce premier voyage, Cartier procčde ŕ une exploration minutieuse du golfe du Saint-Laurent. Arrivé au fond du golfe, il continue sa navigation en remontant vers le Nord, le long de la côte de l’actuel Nouveau-Brunswick. Sur les rives de la « baie des Chaleurs », les Français sont, pour la premičre fois, entrés en contact avec les indiens Micmacs. Continuant vers l’Est, sur la côte, Cartier et ses compagnons sont arrivés, le 16 juillet, dans le havre de Gaspé. Ici, l’explorateur rencontre des Iroquois qui pratiquent la pęche au maquereau. Ils changent avec eux des couteaux, des peignes et autres pacotilles. C’est pendant cette escale que Cartier et ses hommes ont fixé en terre, le 24 juillet, une croix de 30 pieds de haut, avec un écriteau en bois : « Vive le roi de France ! ».
La seconde expédition de Jacques Cartier (septembre 1535/ juillet 1536) compte trois navires et des provisions pour quinze mois. Cette fois, il remonte le fleuve Saint-Laurent jusqu’au village iroquois de Hochelaga, au pied du Mont Royal – l’emplacement de la future ville de Montréal. Il s’agit d’une habitation « toute ronde, clôturée de bois sur trois rangs, ŕ la façon d’une pyramide, percée d’une seule porte ». Le village compte « environ cinquante maisons, longues de cinquante pas (…) toutes faites en bois, couvertes et garnies de grandes écorces ». Ici, durant l’hiver, la troupe souffre de scorbut. Le meilleur remčde est un décocte iroquois de feuilles de cčdre blanc. Cartier développe de bonnes relations avec le chef iroquois Donnaconna, qui lui indique l’existence de l’or, des gemmes et des épices vers l’Ouest.
La découverte de ce territoire riche est le but de la troisičme expédition de Jacques Cartier. Accompagné en France par Donnaconna, comme témoigne de l’existence du riche « royaume » Saguenay, François Ier décide ŕ monter cette troisičme exploration. Mais son organisation est confiée ŕ Jean-François de la Rocque de Roberval. Cartier devient son second. La colonisation et la propagation de la foi catholique sont deux autres objectifs du voyage. En édifiant le fort de Charlesbourg-Royal, Jacques Cartier négocie avec les Hurons de l’or et des diamants. En 1542, il rentre en France et il fait expertiser les richesses apportées. Déçu par le fait qu’il ne s’agit que de la pyrite et du quartz, il se retire ŕ Saint-Malo, oů il est parfois consulté comme un sage de son époque. De son aventure, il nous reste plusieurs lieux de mémoire, comme l’église Notre-Dame-de-Jacques-Cartier ŕ Québec.

Imre Nogradi

Tradiţii de Paşti

În România, se pregătesc pentru Paşti "păscuţe“, un fel de cozonaci rotunzi cu brânză. De asemenea, se vopsesc ouă şi se decorează cu ceară. Cruci, peşti, triunghiuri, pătrate: iată câteva din ornamentele obişnuite. De Paşti, se mănâncă friptură de miel, salată verde şi se bea vin. În noaptea de Paşti, românii asistă la slujba Învierii, întorcându-se acasă cu lumânări aprinse. Toată lumea se salută cu: "Hristos a înviat!“.
În Franţa şi Belgia, legenda spune că ouăle vopsite sunt aduse de clopotele de Paşti. Începând cu Joia Sfântă, clopotele nu mai sună. Se spune că au plecat la Roma, de unde se întorc în Duminica de Paşti pline cu ouă, pe care le răspândesc în grădini. Copiii se bucură foarte mult căutându-le. Această practică este numită "vânătoarea de ouă“. Dacă cei mici preferă astăzi ouăle de ciocolată, cei mari se bucură să sărbătorească mâncând o friptură de miel cu fasole.
Pe lângă jambon, québécoazilor le place şi lor "vânătoarea de ouă“ în Duminica de Paşti. Ouăle de Paşti sunt aici de ciocolată, fie cumpărate, fie făcute în casă, după reţete tradiţionale. De Paşti, copiilor le place să facă vizite la ciocolaterii, să facă felicitări sau să viziteze fermele de Paşti. Acestea sunt instalate în diverse centre comerciale, astfel ca cei mici să se poată bucura de apropierea de puişori sau iepuraşi.
Numele german al sărbătorii pascale este "Ostern“. Acest cuvânt se referă la o veche credinţă germanică, conform căreia luna aprilie este dedicată zeiţei Eostre, stăpână a vegetaţiei şi fertilităţii. Astfel, iepurele de Paşti se numeşte "Osterhase“. El este cel care aduce ouăle de Paşti, ascunzându-le în grădini. Toate casele sunt decorate cu iepuraşi sau alte figuri de ciocolată, cu buchete de flori sau cu diverse ornamente multicolore.
Englezii folosesc şi ei, pentru a desemna Paştele, un cuvânt de origine germanică : "Easter“, legat de cultul de altădată al aceleiaşi zeiţe Eostre. Un obicei englez interesant există în Lunea şi Marţea de Paşti. Se numeşte "lifting“ sau "heaving“. Luni, de Paşti, tinerii transportă un scaun împodobit cu flori de la o casă la alta. Fetele sunt invitate să se aşeze, pentru a fi ridicate în aer de trei ori. Aceasta le aduce noroc. Marţi, este rândul fetelor să poarte băieţii cu scaunul.

Ouă de Paşti celebre

Ştiaţi că există în lume ouă de Paşti care cunosc o glorie aparte? La curţile europene, începând cu perioada renascentistă, ouăle de Paşti erau lucrate în aur, încrustate cu pietre preţioase şi chiar decorate cu picturi. Ouă pictate de către Lancret, Watteau, Bouchet sunt astăzi opere de artă. Ludovic al XIV-lea iubea să primească ouă din aur sau să le dăruiască apropiaţilor. La sfârşitul secolului XIX, la curtea Rusiei, bijutierul Fabergé a creat mai mult de 40 de ouă celebre, devenite piese de colecţie. În zilele noastre, cel mai mare ou din lume se află la Vegreville, în Alberta. Acesta măsoară 9,4 metri şi cântăreşte 2 283 kg de ciocolată.

Coutumes de Pâques

L’orthodoxie grecque a servi comme modčle pour plusieurs traditions de l’Europe orientale. Les Pâques y sont la fęte religieuse la plus importante de l’année. Le Samedi Saint, tous les croyants participent ŕ la messe de la Résurrection. Ŕ minuit, le prętre allume un cierge blanc et annonce : « Christos anesti! », (« Christ est ressuscité! »). Tous ceux présents allument, ŕ leur tour, des cierges qu’ils ramčnent chez eux, en les déposant prčs des icônes. Aprčs, on casse des śufs rouges, on mange une soupe traditionnelle (« maghiritsa »), et on prépare des agneaux ŕ la broche en plein air. En Roumanie,on prépare pour les Pâques une sorte de brioches au fromage, appelées « pascute ». De męme, on peint des śufs en rouge, en jaune, en vert – en les décorant avec de la cire. Des croix, des poissons, des triangles, des carrés – voilŕ quelques modčles de décorations. On mange du rôti d’agneau accompagné de la salade verte et du vin. La nuit de Pâques, les Roumains assistent ŕ la messe de la Résurrection et rentrent chez eux avec des chandelles allumées. Ils se saluent entre eux: « Hristos a inviat! » (« Christ est ressuscité! »).
En France et en Belgique, la légende dit que ce sont les cloches de Pâques qui apportent les śufs peints. Ŕ partir du Jeudi Saint, les cloches ne sonnent plus. On croit qu’elles sont parties pour Rome, d’oů elles reviennent pleines d’śufs le Dimanche de Pâques. Ces śufs sont cachés dans les jardins. Les enfants se font une joie de les chercher. On appelle cette activité « la chasse aux śufs ». Si les enfants consomment aujourd’hui plutôt des śufs en chocolat, les adultes aiment partager, aux Pâques, un rôti d’agneau accompagné de flageolets. Ŕ part le jambon, les Québécois aiment, eux aussi, la chasse aux śufs le Dimanche de Pâques. Les śufs de Pâques sont en chocolat, soit achetés, soit faits ŕ la maison, selon des recettes traditionnelles. Le congé de Pâques, les enfants aiment soit faire des visites aux chocolateries, soit fabriquer des cartes de Pâques, soit visiter les fermes de Pâques. On installe celles-ci dans divers centres commerciaux, afin que les enfants puissent caresser de jolis poussins et lapins. Le nom allemand pour la fęte de Pâques est « Ostern ». Ce mot est lié ŕ une ancienne croyance germanique selon laquelle le mois d’avril est dédié ŕ la déesse Eostre (Eostra ou Ostara) – maîtresse de la végétation et de la fertilité. Ainsi, le ličvre de Pâques porte le nom « Osterhase ». C’est lui qui apporte les śufs de Pâques, en les cachant dans les jardins. Toutes les maisons sont décorées avec des lapins ou d’autres formes en chocolat, des bouquets de fleurs ou d’autres ornements multicolores. Les Anglais utilisent, eux aussi, un nom d’origine germanique pour les Pâques : « Easter », lié au culte d’autrefois de la męme déesse Eostre. Une coutume anglaise intéressante est celle pratiquée le Lundi et le Mardi de Pâques. Elle est appelée « lifting » ou « heaving ». Le lundi, les jeunes hommes transportent d’une maison ŕ l’autre une chaise parue de fleurs. Les filles sont invitées ŕ s’y asseoir afin d’ętre soulevées dans les airs trois fois. Ce geste leur porte chance. Le mardi, ce sont les filles qui portent la chaise pour soulever les garçons.

Des śufs de Pâques célčbres

Saviez-vous qu’il y a dans le monde certains śufs de Pâques qui connaissent une gloire spéciale?
Aux cours royales européennes, ŕ partir de la Renaissance, les śufs de Pâques étaient faits en or, incrustés de pierres précieuses et męme décorés de peintures. Des śufs peints par Lancret, Watteau, Bouchet sont devenus ainsi des śuvres d’art. Louis XIV aimait bien ŕ la fois recevoir des śufs dorés et d’en faire cadeaux ŕ ses proches. Ŕ la fin du XIXe sičcle, ŕ la cour de Russie, le bijoutier Fabergé a créé plus de 40 śufs célčbres, qui sont devenus des pičces de collection. De nos jours, le plus gros śuf de Pâques au monde se trouve ŕ Vegreville, en Alberta. Il mesure 31 pieds et pčse 5 000 livres de chocolat.

Alina Nogradi