“Geniul Naiului”, Gheorghe Zamfir este cunoscut şi apreciat în toate colţurile lumii ca un fin virtuoz şi un estet al acestui instrument, muzica sa, unică în lume, captând şi vrăjind multe audienţe.
Născut la Găeşti, în judeţul Dâmboviţa, în 1941, Gheorghe Zamfir are înclinaţii muzicale de mic copil, una din dorinţele sale cele mai arzătoare fiind să cânte la acordeon cu taraful de ţigani. La vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie la Liceul de muzică unde intenţiona să studieze acordeonul dar va fi acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca, talentul şi înclinarea naturală pentru acest instrument devenind rapid foarte evidente. Îşi continuă educaţia muzicală la Conservatorul din Bucureşti şi dirijează pentru câţiva ani ansamblul Ciocârlia, unul din cele mai cunoscute grupuri folclorice din România.
Începând cu anul 1971 când susţine 45 de reprezentaţii în Franţa, la teatrul de la Gaîté - Montparnasse, va concerta peste tot în lume, elogiile fiind unanime. Muzica sa duioasă a reuşit să farmece în egală măsură auditoriul de pe toate continentele. Nenumăraţi şefi de state, printre care şi Papa Ioan Paul al II-lea, l-au invitat să concerteze cu diferite ocazii. A compus coloana sonoră pentru mai multe filme, celebră fiind cea din filmul-capodoperă Once Upon A Time in America, al regretatului regizor Sergio Leone. Conceptul muzical Totus Tuus a fost creat de maestrul Gheorghe Zamfir pentru comemorarea Papei Ioan Paul al II-lea şi cuprinde piese speciale pentru nai, orgă şi grup vocal bărbătesc. Cu milioane de discuri vândute, concerte cu casa închisă şi aprecieri pe marile scene ale lumii, Gheorghe Zamfir este aproape ignorat în ţara sa natală, România, dorinţele sale de a concerta cu Filarmonica Română şi de a avea o clasă a sa la Consevatorul din Bucureşti rămânând nerealizate până în prezent.
În dorinţa de a găsi o modalitate de ameliorare a sunetului oarecum strident al naiului, Gheorghe Zamfir a schimbat instrumentul tradiţional de 20 de tuburi cu noi variante conţinând succesiv 22, 25, 28 şi 30 de tuburi. În acest fel a făcut posibilă interpretarea melancolică a doinelor, cântecelor de leagăn, bocetelor şi chiar a unor inflexiuni ale vocii umane cu ajutorul naiului. Îşi asamblează singur naiurile din lemn de bambus şi le acordează cu ajutorul unei mici cantităţi de miere de albine introdusă în tuburi.
La Festivalul lalelelor de la Otawa ce se desfăşoară în fiecare an în luna mai, o muzică divină inundă şi completează atmosfera încărcată de culoare şi farmec – cea a “naiului lui Zamfir”.

Gheorghe Zamfir – virtuose de la flűte de Pan

« Le génie de la flűte de Pan », Gheorghe Zamfir est connu et apprécié dans le monde entier comme un fin virtuose et un esthčte de cet instrument, sa musique unique au monde réussissant ŕ captiver et ŕ émerveiller de nombreuses audiences.
Né ŕ Gaesti, Roumanie, en 1941, Gheorghe Zamfir prouve son talent musical dčs son enfance, un de ses ręves étant de jouer de l’accordéon avec les gitans. Ŕ l’âge de 14 ans, son pčre l’inscrit au Lycée de musique pour étudier l’accordéon mais le jeune Zamfir est accepté dans la classe de flűte de Pan du professeur Fanica Luca. Le talent et l’attraction naturelle pour cet instrument deviennent vite trčs évidents. Il poursuit son éducation musicale au Conservatoire de Bucarest et il dirige pendant quelques années l’ensemble Ciocarlia, un des groupes folkloriques les plus connus de la Roumanie.
Ŕ partir de 1971 quand il soutient 45 représentations en France, au Théâtre de la Gaîté - Montparnasse, Gheorghe Zamfir va concerter partout dans le monde, les éloges étant unanimes. Sa musique soyeuse a réussi ŕ émerveiller l’auditoire de tous les continents. Plusieurs chefs d’état, parmi lesquels le Pape Jean Paul II, l’ont invité pour concerter ŕ différentes occasions. Gheorghe Zamfir a composé la colonne sonore de plusieurs films, la plus célčbre étant celle du chef d’śuvre Once Upon A Time in America, du regretté metteur en scčne Sergio Leone. Le concept musical Totus Tuus a été créé par le maestro Gheorghe Zamfir ŕ la mémoire du Pape Jean Paul II et il est composé de plusieurs pičces originales pour flűte de Pan, orgue et ensemble vocal masculin. Męme si Gheorghe Zamfir a vendu des millions de disques et a réalisé plusieurs spectacles ŕ guichet fermé en cueillant des éloges sur des nombreuses scčnes mondiales, il est presque ignoré dans son pays natal, la Roumanie. Son désir de concerter avec la Philharmonique Roumaine et d’avoir sa propre classe d’étudiants au Conservatoire de Bucarest reste non réalisé jusqu’ŕ présent.
Dans ses essais d’améliorer le son un peu strident de la flűte de Pan, Gheorghe Zamfir a changé l’instrument traditionnel de 20 tubes avec d’autres versions contenant successivement 22, 25, 28 et 30 tubes. De cette façon il a rendu possible l’interprétation mélancolique des balades, berceuses et męme quelques inflexions de la voix humaine. Gheorghe Zamfir construit lui-męme ses flűtes de Pan en utilisant l’essence de bambou et afin d’accorder ces instruments il introduit ŕ l’intérieur des tubes un peu de miel d’abeille.
Chaque année au mois de mai, au Festival des tulipes d’Ottawa, une musique divine inonde et complčte ŕ merveille le décor enchanteur – «la flűte de Pan de Zamfir».

Carmen Tibirna

Émile Nelligan, poet al Québecului

Émile Nelligan este născut la Montréal, pe 24 decembrie 1879. Părinţii lui sunt David Nelligan şi Émilie Amanda Houdon. În 1893, Émile Nelligan frecventează Colegiul Montréal. Părăseşte şcoala până în martie 1896, când urmează cursurile colegiului Sainte-Marie. Datorită faptului că nu este interesat decât de poezie, părăseşte definitiv şcoala în 1897.
Totuşi, cunoştinţele sale despre poezie sunt acumulate în timpul acestor ani de studii. Astfel, Émile Nelligan devine interesat de poezia romanticilor Lamartine şi Musset, ca apoi să acorde atenţie poeţilor simbolişti Baudelaire, Veraline, Rodenbach.
Tânărul poet îşi face debutul său literar cu publicarea primului său poem, Vis fantastic, apărut în “Le Samedi” din 13 iunie 1896, sub pseudonimul Émile Kovar. Alte opt poeme vor apărea sub acelaşi pseudonim şi în acelaşi jurnal. În anul 1897, în “Le Monde illustré”, vor apărea cinci sonete semnate Émile Nellighan.
La 10 februarie 1897, Émile Nelligan îşi avansează dosarul de admitere la École littéraire de Montréal. Pentru a trece examenul, prezintă două din poemele sale de debut: Cântec de leagăn şi Călătorul. Activând aici, are ocazia de a participa la diverse şedinţe publice de poezie. Astfel, recită câteva dintre poemele sale în şedinţe publice la castelul Ramezay şi la Monumentul naţional. În 1899, poezia sa atinge gloria cu Romanţa vinului.
Acest poem constitue, de altfel, cântecul său de lebădă, deoarece poetul cade victimă unei boli incurabile. La 9 august 1899, Émile Nelligan este internat la Longue-Pointe şi, mai apoi, la azilul Saint-Benoit-Joseph-Labre, suferind de schizofrenie.
Chiar dacă nu mai scrie poezii, Ecole littéraire de Montréal îi publică 17 texte poetice în volumul colectiv intitulat Seri la castelul Ramezay, apărut în 1900. Un volum special, care numără 107 texte poetice semnate de Nelligan, va apărea în 1904. Volumul, îngrijit de Louis Dantin, îl va face pe Émile Nelligan cunoscut în Canada, Franţa şi Belgia.
Din 23 octombrie 1925 până la moartea sa (la 18 noiembrie 1941), poetul este internat la spitalul Saint-Jean-de-Dieu. Doar după moartea sa poemele sale vor cunoaşte gloria deplină, datorită numeroaselor lor publicări.
Émile Nelligan este astăzi considerat un clasic al literaturii Québécului. Astfel, este creată Fundaţia Émile Nelligan, în 1979. Aceasta decernează anual premiul omonim unor poeţi sub 35 de ani, pentru publicarea unui volum de versuri în cursul anului. Premiul include o bursă de 5000 $ şi o medalie de bronz, pe care este imprimată efigia poetului.

Émile Nelligan, počte du Québec

Émile Nelligan est né ŕ Montréal, le 24 décembre 1879. Ses parents sont David Nelligan et Émilie Amanda Houdon. En 1893, Émile Nelligan fréquente le Collčge de Montréal. Il quitte l’école jusqu’en mars 1896, quand il poursuit les cours du Collčge Sainte-Marie. Puisqu’il n’est intéressé que par la poésie, il quitte définitivement l’école en 1897.
Pourtant, c’est durant ses études qu’Émile Nelligan devient intéressé par la poésie d’inspiration romantique de Lamartine et de Musset, de męme que par les créations symbolistes de Baudelaire, Verlaine, Rodenbach.
Le jeune počte fait son début littéraire avec la publication de son premier počme. Il s’agit du texte poétique Ręve fantasque, publié dans « Le Samedi » du 13 juin 1896 et signé Émile Kovar. Autres huit počmes, parus dans le męme journal, sont signé avec le męme nom. En 1897, « Le Monde illustré » publie cinq sonnets appartenant ŕ Émile Nellighan.
Le 10 février 1897, Émile Nelligan avance son dossier d’admission ŕ l’École littéraire de Montréal. Pour y passer l’examen d’admission, il présente deux de ses počmes de début : la Berceuse et le Voyageur. Parmi les activités que le počte y développe sont les séances publiques de poésie. Il présente ainsi plusieurs de ses créations dans des rencontres publiques au château Ramezay et au Monument national. En 1899, sa poésie atteinte sa gloire avec le počme Romance du vin.
Ce texte est, d’ailleurs, le dernier écrit par Émile Nelligan, car le počte est victime d’une maladie incurable. Le 9 aoűt 1899, Émile Nelligan est interné ŕ Longue-Pointe et, ensuite, ŕ l’asile Saint-Benoit-Joseph-Labre. Il souffre de schizophrénie.
Męme si Émile Nelligan n’écrit plus de la poésie, l’École littéraire de Montréal publie 17 de ses créations en 1900, dans un volume collectif appelé Soirées du château de Ramezay. Un volume spécial, qui compte 107 počmes signés par Nelligan, fait son apparition en 1904. L’édition est préparée par Louis Dantin et c’est grâce ŕ ce corpus poétique que Nelligan est connu au Canada, en France et en Belgique.
Depuis 23 octobre 1925 jusqu’ŕ sa mort (le 18 novembre 1941), le počte est interné ŕ l'hôpital Saint-Jean-de-Dieu. C’est aprčs sa mort que ses počmes connaissent leur pleine gloire, grâce aux nombreuses publications de ses textes.
Aujourd’hui, Émile Nelligan est considéré un classique de la littérature québécoise. C’est ainsi qu’une fondation portant son nom est créée, en 1979. Depuis cette date, la Fondation Émile Nelligan décerne chaque année le prix Émile Nelligan ŕ des jeunes počtes ayant fait leur début poétique durant l’année, par la publication d’un volume. Le prix compte une bourse de 5000 $ et une médaille en bronze, représentant l’effigie d'Émile Nelligan.

Imre Nogradi

Zânelor, frumoaselor !

Mitologia românească acordă un spaţiu fascinant fiinţelor feminine. Ursitoare, Rusalii, Sânziene, Zâne ale Zorilor – o multitudine de figuri mitice feminine, numite în general Zâne (din lat. Diana), populează imaginarul satelor româneşti. Venind dintr-o lume de poveste, aceste zâne au povestea lor, veche de câteva sute de ani.

Ursitoarele

Povestea începe odată cu naşterea unui nou suflet, când zânele destinului, Ursitoarele, sunt primele prezente în viaţa omului. Uneori frumoase, alteori fete ale pădurii, urâte şi pline de păr, Ursitoarele sunt numite “ursitori, ursători, ursite, ursoi, ursoaice sau ursoni”. După unele credinţe, sunt “trei fecioare sau zâne, după altele şapte muieri, iar după altele nouă femei care ursesc sau urşesc, adică croiesc ursita, ursa, urseala sau soarta noilor născuţi, în întâia noapte a naşterii, în noaptea a treia, în (...) a cincea şi a şaptea“ (T. Pamfile). Cu numele lor cele mai frecvente – Torcătoarea, Depănătoarea şi Curmătoarea – ele vin la fereastra noului născut să-i toarcă firul vieţii. Acolo unde hotărăsc, îl întrerup. Puterea lor este extrem de mare, de aceea trebuie îmbunate cu daruri. Se pregăteşte, în acest sens, “cina Ursitoarelor”. Le sunt oferite alimente şi obiecte simbolice : făină de grâu, sare, pâine, grâu fiert, untdelemn, “un cot de pânză nouă”, lână, pieptene, oglindă, bani. Ursitoarele vin de foarte departe, din timp, de la reprezentările Dianei-Artemis, ursoaică şi protectoare a copiilor în mitologia greco-romană. Trec apoi prin lumea celtică, ca divinităţi feminine ale naşterii şi bogăţiei, precum Madona Horiente medievală, cea cu “labe păroase”, confundată apoi cu Richella, Diana sau Irodiada, Arada, Epona, Morrigan.

Ielele, nebunele şi Rusaliile

Trecând prin lumea slavă, Ursitoarele au avut contact cu alte figuri feminine : Vilele, numite Iele de către români. În imaginarul mitic slav, Vilele constituie o categorie de demoni primitivi, din care fac parte Bereginja, Pereplutu, Rusalka. Bereginje este numele slav dat unor făpturi demonice feminine care trăiesc în ape, un fel de zâne rele ale codrilor şi apelor. La români, Ielele sunt nimfe dansatoare, fecioare înveşmântate în alb, demoni ai văzduhului a căror apropiere este fatală. Ielele au multe atribute în comun cu Rusaliile (numele românesc al Rusalka), acestea din urmă fiind “les âmes des jeunes filles ayant quitté ce monde” (L. Niederle). Rusaliile sunt doamne frumoase, cu lungi rochii albe, spirite ale tinerelor fete care au murit în mod neobişnuit. Aceste zâne “avaient pour fonction d’assister les accouchées et n’étaient pas sans influence sur le sort du nouveau-né” (L. Niederle). Legăturile Rusaliilor cu tinerele fete moarte şi cu naşterea unui copil mărturisesc despre o viziune mitică arhaică, ce a asociat spiritele morţilor cu cele ce abia se nasc : “Copiii vin [...] de dincolo, o lume în general sinonimă cu tărâmul strămoşilor şi rezervor de fecunditate al viilor” (M. Mesnil).

Gia, Gia, Samogia şi voi, Zânelor, surorilor

Spirite ale morţilor şi zâne ale naşterii – iată o asociere ce interpelează. Vile, Bereginje sau Rusalii – aceste zâne au conservat de fapt, în Balcani, şi numele lor cel mai vechi : cel de Samovile sau Samodive. Aceste zâne bătrâne sunt un fel de demoni feminini ai morţii şi ai belşugului (Al. Bruckner). La bulgari şi macedoromâni, de exemplu, Ursitoarele se numesc Samodive sau Samovile. În credinţele populare româneşti, a treia Ursitoare, numită de obicei Curmătoarea (care curmă, care taie firul vieţii), poartă şi numele de Sora Moarte sau Samodiva. Prezentă deci la naşterea copilului, Samodiva vine şi la “petrecerea“ defunctului spre tărâmul de dincolo. În anumite texte funerare, numite Zâna bătrână, Strigă moartea la fereastră, Petrecerea mortului, zâna bătrână este numită Samodiva, Gia Samogia sau Giva. Ea scrie numele celor care trec pe lângă ea în Cartea Morţii. Zână fatidică, Samodiva are totuşi nişte fiice mai blânde care conduc defunctul spre locul lui de veci, pe calea cea de-a dreapta. Este vorba de Zânele Zori, surori ale Soarelui care, în drumul lui de la răsărit la apus, conduce şi el sufletul omului de la naştere spre moarte.

Fées, belles Fées !

La mythologie roumaine accorde un espace fascinant aux femmes. Des Fées du destin, des Rusalii, des Saintes-Fées, des Fées de l’Aurore – voilŕ une multitude de figures féminines, appelées généralement Zane (du lat. Diana), qui habitent l’univers mythologique des villages roumains. Elles viennent des contes, en ayant toutefois leur propre conte, qui date de plusieurs centaines d’années.

Les Fées du destin

Ce conte commence avec la naissance de tout bébé, quand les Fées du destin, les Ursitoare, viennent l’assister et lui prédire l’avenir. Parfois belles, parfois laides et hirsutes, ces Fées portent le nom de l’ours, car elles sont des filles de la foręt. Elles sont représentées soit comme trois filles, soit comme sept ou neuf femmes qui viennent au lit du nouveau-né lui tisser son destin. Mais le plus souvent elles viennent en nombre de trois : Torcatoarea (celle qui tient la quenouille), Depanatoarea (celle qui file) et Curmatoarea (celle qui coupe le fil de la vie). Elles reçoivent en échange un souper symbolique et des dons tels que de la farine, du sel, du pain, du blé bouilli, de l’huile, un tissu, de la laine, un peigne, un miroir, de l’argent. Les Fées du destin viennent de trčs loin, de l’époque de Diana-Artemis, la fée-ours protectrice des enfants dans le monde gréco-romain. Elles sont passées par le monde celtique et par l’univers médiéval, sous le visage de Madona Horiente, celle avec des « pattes hirsutes », de Richella, Diana ou Irodiada, d’Arada, Epona ou Morrigan.

Les Folles et les Rusalii

En traversant l’univers slave, les Fées du destin se sont mélangées avec d’autres figures féminines : celles des Vile, que les Roumains préfčrent appeler Iele. Selon l’imaginaire mythologique slave, les Vile constituent une catégorie de démons primitifs tels que les Bereginja, Pereplutu, Rusalka. Bereginje est le nom slave pour certains démons féminins qui habitent les rivičres – des Fées méchantes des eaux et des foręts. Chez les Roumains, les Iele sont des nymphes qui dansent dans l’éther, des filles vętues de longues robes blanches, qui touent toute personne qui les approche. Les Iele ressemblent beaucoup aux Rusalii (le nom roumain pour les Rusalka slaves), celles-ci étant «les âmes des jeunes filles ayant quitté ce monde» (L. Niederle). Les Rusalii sont des belles dames, vętues des robes blanches, elles sont les esprits des filles qui sont mortes dans des conditions anormales. Ces Fées « avaient pour fonction d’assister les accouchées et n’étaient pas sans influence sur le sort du nouveau-né» (L. Niederle). La liaison mythique entre les Rusalii, les esprits des jeunes filles mortes et les nouveaux-nés témoigne d’une mentalité archaďque, selon laquelle « Les enfants viennent de l’au-delŕ de la mort, de ce monde oů les esprits de nos ancętres sont encore vivants et passent en nous, et d’oů nos richesses męmes proviennent » (M. Mesnil).

Gia, Gia, Samogia et vous, belles Fées de l’Aurore

Les esprits des défunts et les Fées de la naissance – voilŕ un rapport qui interpelle.
Soient-elles des Vile, Bereginje ou Rusalii – le nom le plus ancien que ces Fées ont connu est celui de Samovile ou Samodive. Ce nom est préservé surtout aux Balkans. Les Samodive sont une sorte de fées âgées, de démons féminins de la mort et de la richesse (Al. Bruckner). Les Bulgares et les Macédo-Roumains appčlent męme les Fées du destin par le nom Samodiva. Selon le folklore roumain, la Fée du destin qui coupe le fil de la vie (Curmatoarea) est appelée, elle aussi, Sśur la Mort ou Samodiva. Présente ainsi ŕ la naissance du bébé, Samodiva vient accompagner l’ętre humain vers l’au-delŕ de la mort. Samodiva (Gia Samogia ou Giva) est une figure centrale des certaines chansons funéraires roumaines : assise au milieu du chemin vers l’au-delŕ, elle écrit définitivement le nom de tous ceux qui passent ŕ côté d’elle dans le grand Livre de la Mort. Fée méchante, Samodiva a toutefois trois belles filles qui accompagnent, elles aussi, le défunt ŕ sa place éternelle. Il s’agit des Fées de l’Aurore, les Sśurs du Soleil qui accompagne, sur son chemin de l’Est vers l’Ouest, l’âme de tout humain de la naissance vers la mort.

Alina Nogradi