Personalitate multidisciplinară, Nicolae Iorga a contribuit într-un mod unic şi remarcabil la dezvoltarea culturii româneşti şi universale, opera şi activitatea sa fiind unele din cele mai prolifice.
Născut la Botoşani, în ianuarie 1871, Nicolae Iorga îşi impresionează profesorii din şcoala primară şi gimnaziu cu performanţele sale, fiind considerat un fenomen. Îşi continuă studiile la Liceul Naţional din Iaşi şi absolvă Universitatea din Iaşi într-un singur an (1889), cu menţiunea magna cum laudae. Pentru a-şi perfecţiona educaţia, Nicolae Iorga îşi continuă studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig pentru ca la numai 23 de ani să obţină doctoratul şi să devină membru corespondent al Academiei Române.
În 1894, tânărul Nicolae Iorga va ocupa prin concurs catedra de istorie a Universităţii din Bucureşti, cunoştinţele sale de istorie universală şi românească fiind impresionante şi dificil de egalat. Înzestrat cu o memorie fenomenală, savantul Nicolae Iorga caută în arhivele marilor biblioteci europene informaţii despre istoria românilor pentru a integra istoria românească istoriei universale şi a redacta monografii şi documente de o inestimabilă valoare : La place des Roumains dans l’histoire universelle (3 volume), Cărţi reprezentative în istoria omenirii, Histoire de la vie Byzantine (3 volume), Istoria Imperiului Otoman (5 volume) publicat în limba germană, Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria românilor (10 volume), etc. Datorită operei şi a contribuţiilor sale, Nicolae Iorga este considerat unul din cei mai importanţi istorici mondiali şi cel mai mare poligraf român, fiind autorul a aproximativ 1250 de volume şi 25000 de articole.
În afara carierei de profesor universitar şi istoric, Nicolae Iorga a activat ca enciclopedist, dramaturg, poet, critic literar, politician şi documentarist, fiind de asemeni fondatorul şi directorul şcolii româneşti din Paris, Fontenay-aux-Roses. A coordonat numeroase ziare şi reviste: Semănătorul, Neamul românesc, Revista istorică, Floarea darurilor, etc. În viaţa politică s-a afirmat ca ministru al educaţiei naţionale, prim-ministru şi cofondator al Partidului Naţional Democrat. Ca dramaturg şi memorialist a lăsat posterităţii operele:Doamna lui Eremia, Învierea lui Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Oameni care au fost, O viaţă de om aşa cum a fost, etc. În noiembrie 1940, Nicolae Iorga a fost asasinat bestial la Strejnicu (judeţul Prahova) de către o bandă de legionari care-l credeau responsabil de uciderea conducătorului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea.

“Vorba bună şi zâmbetul şi fapta binefăcătoare sunt raze ale Soarelui răsfrânte în sufletul omului.”

Nicolae Iorga

«C’est un grand danger lorsqu’on arrive de se contenter de soi męme»

Personnalité multidisciplinaire, Nicolae Iorga a contribué d’une maničre unique et remarquable au développement de la culture roumaine et universelle, son oeuvre et ses écrits étant parmi les plus féconds.
Né en janvier 1871 ŕ Botosani (Roumanie), Nicolae Iorga impressionne ses professeurs ŕ l’école primaire et secondaire avec ses performances, ŕ cette époque étant déjŕ vu comme un enfant prodige. Il continue ses études au Lycée National de Iasi et complčte le programme universitaire ŕ l’Université de Iasi dans une seule année (1889), avec la mention magna cum laudae. Afin de parfaire son éducation, il fait des études universitaires ŕ Paris, Berlin et Leipzig. Ŕ 23 ans il obtient son doctorat et devient membre correspondent de l’Académie Roumaine.
En 1894, le jeune Nicolae Iorga va occuper par concours le poste de professeur d’histoire ŕ l’Université de Bucarest, ses connaissances d’histoire universelle et roumaine étant impressionnantes et difficile ŕ égaler. Ayant une mémoire phénoménale, le savant Nicolae Iorga cherche dans les archives des plus grandes bibliothčques européennes des informations concernant l’histoire roumaine, pour pouvoir l’intégrer ŕ l’histoire universelle et aussi rédiger plusieurs monographies et documents d’une valeur inestimable : La place des Roumains dans l’histoire universelle (3 volumes), Livres représentatifs dans l’histoire de l’humanité, Histoire de la vie Byzantine (3 volumes), L’histoire de l’Empire Ottoman (5 volumes) publié en allemand, L’histoire de Michel Le Brave, L’histoire des Roumains (10 volumes), etc. Grâce ŕ son śuvre et ŕ ses contributions, Nicolae Iorga est considéré l’un des plus grands historiens du monde et le plus grand polygraphe roumain, auteur d’environ 1250 volumes et 25000 articles.
Mise ŕ part sa carričre universitaire et d’historien, Nicolae Iorga a activé comme encyclopédiste, dramaturge, počte, critique littéraire, politicien et documentariste, étant aussi le fondateur et le directeur de l’école roumaine Fontenay-aux-Roses ŕ Paris. Il a coordonné de nombreuses publications: Le semeur, Le peuple roumain, La revue d’histoire, La fleur des dons, etc. Dans la vie politique Nicolae Iorga s’est affirmé comme ministre de l’éducation nationale, premier ministre et cofondateur du Parti National Démocrate. Comme dramaturge et mémorialiste Nicolae Iorga ŕ laissé plusieurs oeuvres: La Damme d’Eremia, La résurrection d’Étienne Le Grand, Tudor Vladimirescu, Gens d’autrefois, Une vie vécue, etc. En novembre 1940, Nicolae Iorga meurt assassiné ŕ Strejnicu (Roumanie) par un groupe de légionnaires qui le tenait responsable de la mort de leur chef, Corneliu Zelea Codreanu, pendant la dictature du roi Carol II de la Roumanie.

«L'homme vraiment bon est seulement celui qui aurait pu ętre méchant et ne l'a pas été.»

Carmen Tibirna

Jean Talon

(1625-1694)

Născut la Châlons-sur-Marne (Franţa) şi botezat la 8 ianuarie 1625, Jean Talon este una din figurile politice importante ale epocii lui Ludovic al XIV-lea.
Protejat de către ministrul Jean-Baptiste Colbert şi bucurându-se de stima regelui, Jean Talon este numit intendent al Canadei şi al Noii-Franţe, din 1665 până în 1668, şi din 1670 până în 1672. La 24 mai 1665, Jean Talon se îmbarcă pe vaporul Saint-Sébastien, pentru a debarca la Québec patru luni mai târziu, la 12 septembrie 1665.
Titlul de intendent al Canadei îi conferă a doua poziţie politică, după cea a guvernatorului. Astfel, Jean Talon este responsabil general al comerţului şi al afacerilor economice, de asemenea este “intendent al justiţiei, al poliţiei şi al finanţelor Canadei, Acadiei şi Terre-Neuve”. El este cel care transformă Noua-Franţă într-o provincie regală înfloritoare şi organizată, propunând pentru aceasta metoda colonizării integrale. În acest sens, Jean Talon încearcă mai întâi să asigure pacea în regiune, în special cu Irochezii, care cedează în 1667.
În urma rezultatelor recesământului din 1666, Talon est foarte preocupat de fenomenul de depopulare al provinciei. Conform recesământului, există doar 3418 persoane în Noua-Franţă, în proporţie de 15 bărbaţi pentru o femeie. Celebrele “fiice ale regelui” sunt invitate să rămână aici la această epocă, ca de altfel şi soldaţii Regimentului Carignan-Saličres, în schimbul unor recompense monetare. În cinci ani, ca urmare a măsurilor impuse de Jean-Talon şi de Consiliul Noii-Franţe, populaţia provinciei se dublează. Una din aceste măsuri este ordonanţa din 20 octombrie 1671 : conform acesteia, toţi celibatarii sunt obligaţi să se căsătorească cu o fată venită din Franţa, ca să nu piardă dreptul de pescuit, de vânătoare sau de a comercializa blănuri.
Talon este de asemenea un bun administrator al resurselor economice ale provinciei, precum lemnul, minereul, meşteşugurile, comerţul, etc. Încurajează construcţia de nave, astfel ca pescuitul organizat şi comerţul cu Antilele franceze să devină mai active. În acest sens, încurajează de asemenea dezvoltarea mai multor manufacturi care prelucrează materiile prime, apoi inul, cânepa şi alte produse necesare pentru construirea de nave. Sunt deschise o braserie şi manufacturi de prelucrarea lânei, pentru confecţionarea pantofilor şi pălăriilor, etc.
În plus, Jean Talon este un bun organizator al resurselor teritoriale: fondează trei sate, care au o nouă formă pătrată şi terenuri în formă de arc de cerc în jur, în valea Saint-Laurent-ului; creează mai multe seniorii, care sunt la baza mai multor oraşe actuale; încurajează exploratorii să descopere noi regiuni ale Canadei; încurajează agricultura şi importă în fiecare an animale domestice din Franţa.
În sfârşit, al doilea mandat al lui Jean Talon ca intendent al Canadei începe în 1670. Cu această a doua ocazie de a reveni în Noua-Franţă, el consideră important să dezvolte mai mult industria minieră şi pe cea maritimă. Pentru aceasta, el instaurează o “vânătoare” de minereuri, ca să deschidă mai multe mine pe întreg teritoriul Canadei. Mai multe şantiere navale, având până la 300 de angajaţi, sunt deschise pe malul fluviului Saint-Laurent.
După doi ani, Jean Talon se întoarce în Franţa, ca secretar al regelui şi conte de Orsainville. Moare la 24 noiembrie 1694 în ţara sa natală, bucurându-se tot timpul de stima şi recompensele regelui.

Jean Talon

Né ŕ Châlons-sur-Marne (France) et baptisé le 8 janvier 1625, Jean Talon est une des figures politiques importantes de l’époque de Louis XIV.
Protégé par le ministre Jean-Baptiste Colbert et jouissant de l’estime du roi, Jean Talon est nommé l’intendant du Canada et de la Nouvelle-France, de 1665 ŕ 1668 et de 1670 ŕ 1672. Le 24 mai 1665, Jean Talon s’embarque sur le navire Saint-Sébastien, pour débarquer aprčs quatre mois ŕ Québec, le 12 septembre 1665.
Le titre d’intendant du Canada lui confčre la deuxičme position politique, aprčs celle du gouverneur. Ainsi, Jean Talon est le responsable général du commerce et des affaires économiques, de męme qu’il est « intendant de la justice, de la police et des finances du Canada, de l'Acadie et de Terre-Neuve ». C’est lui qui fait de la Nouvelle-France une province royale fleurissante et organisée, en proposant pour ça la méthode de la colonisation intégrale. Pour ce faire, Jean Talon essaie en premier d’avoir la paix dans la région, surtout avec les Iroquois, qui cčdent en 1667.
Suite aux résultas du recensement de 1666, Talon est bien préoccupé par le phénomčne de dépopulation de la province. Selon le recensement, il y a seulement 3418 personnes dans la Nouvelle-France, avec une proportion de 15 hommes pour une femme. Les célčbres 800 « filles du roi » sont invitées ŕ y rester ŕ cette époque, de męme que les soldats du Régiment de Carignan Saličres, en échange de compensations monétaires. Dans cinq ans, suite aux mesures démographiques imposées par Jean Talon et le Conseil de la Nouvelle-France, la population de la province double. Une de ses mesures est l’ordonnance du 20 octobre 1671: selon celle-ci, tous les célibataires sont obligés ŕ marier une fille venue de France, afin de ne pas perdre leur droit de pęcher, de chasser et de pratiquer le commerce de fourrures.
Jean Talon est aussi un bon administrateur des ressources économiques de la province, comme le bois, le minerai, les métiers artisanaux, le commerce, etc. Il encourage la construction des navires, afin que la pęche organisée et le commerce avec les Antilles françaises deviennent plus actifs. Dans ce sens, il encourage aussi le développement de plusieurs manufactures qui travaillent les matičres premičres, ensuite le lin, le chanvre et d’autres produits nécessaires ŕ la construction des bateaux. Une brasserie, des manufactures pour travailler la laine, pour produire des souliers, des chapeaux, etc. sont mises en place.
Talon est aussi un bon organisateur du territoire: il fonde trois villages dans la vallée du Saint-Laurent, d’une nouvelle forme carrée et des terres en forme de pointe autour; concčde plusieurs seigneuries, qui sont ŕ la base de plusieurs villes actuelles; encourage les explorateurs ŕ découvrir des régions inconnues du Canada; encourage fortement l’agriculture et importe chaque année du bétail de la France.
Le deuxičme mandat de Jean Talon comme intendant du Canada commence en 1670. Ŕ cette deuxičme occasion de se retrouver en Nouvelle-France, il considčre davantage le développement de l’industrie miničre et surtout celle maritime. Il instaure une chasse aux minerais, afin d’ouvrir des mines sur tout le territoire du Canada. Plusieurs chantiers navals, en employant presque 300 ouvriers, sont installés au bord du Saint-Laurent.
Aprčs deux ans, Jean Talon rentre en France, comme secrétaire du roi et comte d’Orsainville. C’est dans son pays natal qu’il trouve la mort, le 24 novembre 1694, en jouissant toujours de l’estime et des récompenses du roi.

Imre Nogradi

Drăgaica

În cultura populară românească, numele “Drăgaica” are mai multe semnificaţii. În primul rând, reprezintă una din denumirile populare ale florilor de sânziene – sânzinioare, sâmiene, florile-lui-Sântion (bot. Galium verum). În al doilea rând, este numele însuşi al sărbătorii populare închinate coacerii holdelor, numită şi Sânziene sau Sânt Ion de Vară (24 iunie). O a treia semnificaţie este legată de un dans popular foarte ritmat, jucat mai ales la sărbătoarea de Sânziene. În plus, este numele fiecărei fete care dansează acest joc. În sfârşit, acest nume este dat tuturor bâlciurilor, iarmaroacelor, târgurilor care se ţin în fiecare an, la data de 24 iunie.
Drăgaica este, înainte de toate aceste semnificaţii, o fiinţă mitologică, o zână a lanurilor de grâu, a holdelor coapte şi a femeilor măritate. Legenda spune că Drăgaica se naşte la 9 martie, la echinocţiul de primăvară în Calendarul iulian, când moare Baba Dochia, odată cu iarna. Creşte şi se maturizează până la solstiţiul de vară, la 24 iunie, după Calendarul gregorian, când înfloresc şi florile numite Sânziene. În această zi, zboară peste lanuri îmbrăcată în alb, împreună cu un alai de fecioare frumoase. Este o zână a plenitudinii fertilităţii naturii, şi, în acelaşi timp, a puterii feminine de procreare: la Jocul Drăgaicei, femeile joacă cu copiii mici în braţe.
În diferite părţi ale României, această zână este numită Dardaica, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Mireasa, Regina Holdelor. Dar numele ei principal, Drăgaica, se referă la “drag-oste”. De aceea, în unele cete de Drăgaică din Muntenia, fata care joacă rolul Drăgaicei este îmbrăcată în alb, cu o cunună de sânziene şi spice de grâu pe cap, însemn al cununiei. În timp ce se învârte cu cununa pe cap, la Jocul Drăgaicei, fecioara este stropită cu apă. În acelaşi timp, zâna “bagă bob” în spicele de grâu, făcând ca roada câmpului să fie deplină.
Nu numai fata aleasă să danseze Drăgaica poartă cunună de flori. Toată lumea împleteşte, de fapt, cununi de sânziene, care se pun la ferestre, la stâlpii porţilor, pe cruci. Acestea apără împotriva grindinei, a furtunilor, a inundaţiilor. Anumite cununi se aruncă pe acoperişul casei: dacă rămân fixate acolo sau dacă nu – acestea sunt semne prevestitoare pentru cel care a aruncat cununa şi care se va căsători în anul respectiv, va fi bolnav sau nu, va trăi sau va muri. Seara, tinerii aşează cununi de flori la porţile iubitelor lor. În noaptea de Sânziene înfloresc anumite ierburi magice, iar fetele merg noaptea în păduri să le culeagă, spre a fi frumoase.
Dacă această zi “când soarele joacă pe cer la amiază” nu este respectată, zâna Drăgaică se răzbună asupra oamenilor: stârneşte furtuni, îmbolnăveşte oamenii şi îi poartă prin văzduh, nu dă roadă holdelor, lasă florile fără miros şi ierburile de leac fără putere de vindecare. Dacă cineva trece peste locul unde zâna şi alaiul ei au dansat în horă, se îmbolnăveşte şi se însănătoşeşte doar dacă, în anul următor, trece peste un alt cerc unde a dansat Drăgaica. După această zi de solstiţiu de vară, lungimea zilei scade, spicele se coc, cucul nu mai cântă, frunza se întoarce pe plop, vara se întoarce spre iarnă.

Referinţe: Ion Ghinoiu, Dicţionarul obieciurilor de peste an; www.folkromania.com

Dragaica

Dans le folklore roumain, le nom «Dragaica» connaît plusieurs significations. Il représente, en premier, un des noms réservés aux fleurs de caille-lait jaunes – appelées autrement sanzinioare, samiene, les-fleurs-de-Saint-Jean (bot. Galium verum). Il est, en second, le nom d’une fęte traditionnelle, dédiée ŕ la richesse des champs ensemencés. Cette fęte on l’appelle en roumain Sanziene ou Sant Ion de Vara (le 24 juin). Une troisičme signification est liée ŕ une danse traditionnelle trčs rythmique, qu’on danse durant la fęte de Sanziene. C’est aussi le nom qu’on donne ŕ chaque fille qui danse la Dragaica. Et finalement, on attribue ce nom ŕ toutes les foires publiques organisées le jour de 24 juin.
Mais avant tout, Dragaica est une créature mythologique, une fée des récoltes et des femmes mariées. La légende nous raconte que Dragaica est née le 9 mars. Selon le calendrier julien, c’est le jour de l’équinoxe de printemps, quand Baba Dokhia, vieille déesse de l’hiver, meurt. Dragaica grandit et devient mature le jour de 24 juin – selon le calendrier grégorien, au solstice d’été – quand les fleures de caille-lait sont, elles aussi, en plein maturité. Ce jour-lŕ, Dragaica vole au-dessus des champs, vętue d’une robe blanche et accompagnée par des belles filles. Elle est donc une fée de la plénitude des récoltes, de la fertilité dans la nature. En męme temps, elle est une déesse de la fertilité féminine, car les femmes dansent la Dragaica avec leurs petits dans les bras.
Dans les différentes régions de la Roumanie, cette fée est appelée Dardaica, La Reine, La Maîtresse des soeurs, La Mariée, La Reine des champs. Pourtant, son nom principal, celui de Dragaica, est lié ŕ l’amour (drag-oste, en roumain). C’est pour cette raison que, dans les groupes qui fętent Dragaica, la fille choisie pour danser la danse de Dragaica porte une robe de mariée et une couronne de caille-lait et de blé – comme symbole de mariage. Pendant qu’elle tourne en rond avec la couronne sur sa tęte, elle est aspergée de l’eau. En męme temps, la fée «donne du grain» aux champs de blé, afin qu’ils soient bien riches.
C’est non seulement la fille choisie pour danser la Dragaica qui porte une couronne de caille-lait. Tout le monde fait de telles couronnes pour décorer les fenętres, les portes des maisons, les croix. Celles-ci protčgent contre les orages et les inondations. Certaines couronnes sont jetées sur le toit de la maison: si elles restent lŕ ou non – voilŕ un signe pour savoir si on se marie ou non l’année en cours, si on sera ou non malade, si on va mourir ou non. Le soir, les jeunes hommes déposent des couronnes de fleurs ŕ la porte de leurs bien-aimées. La nuit de Sanziene, certaines herbes magiques fleurissent et les filles les cherchent dans la foręt, afin qu’elles se rendent plus belles.
Si ce jour de 24 juin n’est pas respecté, la déesse va se vanger: elle provoque des orages, rend les gens malades, elle les fait voler dans l’éther, détruit les récoltes, laisse les fleurs sans odeur et les herbes sans pouvoir magique. Si quelqu’un, par hasard, passe sur la place oů elle et ses amies ont dansé la ronde, il tombe malade et il peut s’échapper seulement si l’année suivante il passe de nouveau par le cercle de danse de Dragaica. Aprčs ce jour de solstice, la journée devient plus courte, les champs de blé műrissent, le coucou ne chante plus, les feuilles du peuplier se tordent, l’été tourne vers l’hiver.

Références: Ion Ghinoiu, Dictionarul obieciurilor de peste an; www.folkromania.com

Alina Nogradi