Personalitate de prestigiu a literaturii mondiale, Eugen Ionescu este cunoscut şi apreciat pentru opera sa artistică impresionantă ca autor al teatrului absurdului, critic literar, poet, romancier şi militant activ pentru drepturile omului.
Unul din cei mai de seamă români din toate timpurile este fără îndoială Eugen Ionescu. Cunoscut sub numele de Eugčne Ionesco datorită operei şi scrierilor sale cu precădere în limba franceză şi a originii materne franceze, Eugen Ionescu se naşte la Slatina, în noiembrie 1909. Primii ani de viaţă şi-i petrece în Franţa pentru a reveni în 1922 în România unde urmează cursurile colegiului Sfântul Sava la Bucureşti şi apoi ale Liceului din Craiova. La terminarea Facultăţii de Litere din Bucureşti devine profesor de franceză, mai întâi la Cernavodă, apoi la Bucureşti. În anul 1928 îşi face debutul literar cu poezii în revista Bilete de papagal, după care, până în 1942, publică şi colaborează la numeroase reviste româneşti: Vremea, România literară, Floarea de foc, Azi, Viaţa literară, Axa, Fapta, Ideea Românească, Facla şi Universul literar. Începând cu anul 1942 se instalează definitiv în Franţa unde profesează, mai întâi ca traducător şi mai târziu ca ataşat cultural şi corector al unei edituri administrative. În 1948 scrie prima sa piesă de teatru, Cântăreaţa cheală, care va fi prezentată pentru prima oară la Théâtre des Noctambules şi apoi la Théâtre de la Huchette. Publicul ca şi critica vremii primesc cu răceală această piesă, doar o restrânsă elită intelectuală apreciind-o la adevărata sa valoare. Anii următori sunt foarte fecunzi pentru opera ionesciană, autorul publicând câte o piesă de teatru în fiecare an : Lecţia (1951), Scaunele (1952), Victimele datoriei (1953) şi Amadeu (1954). După criticile de specialitate, o a doua perioadă în opera lui Eugen Ionescu a fost marcată de piesele: Ucigaş fără simbrie (1957), Rinocerii (1959), Regele moare (1962), Pietonul văzduhului (1963), Setea şi foamea (1966), Delir în doi (1967), Jocul de-a măcelul (1970), Macbett (1972), Ce formidabilă harababură (1973), Omul cu valize (1975), Călătorie în lumea morţilor (1980). Pentru creaţiile sale literare, Eugen Ionescu a fost distins cu numeroase premii şi titluri, cele mai prestigioase fiind cele de cavaler al artei şi literelor (1961), cavaler al legiunii de onoare (1970), doctor honoris causa al Universităţilor Warwick, Tel-Aviv, Katowice. Teatrul La Huchette din Paris deţine recordul mondial de longevitate cu prezentarea piesei Cântăreaţa cheală, fiind supranumit „teatrul lui Ionescu”. Deşi Eugen Ionescu s-a stins din viaţă la Paris în 1994, opera sa este mai vie ca niciodată, piesele sale fiind prezentate pe nenumărate scene ale lumii dar mai ales în teatrul său iubit din cartierul latin.

Eugčne Ionesco

«Je n’ai jamais compris, pour ma part, la différence que l’on fait entre comique et tragique. Le comique étant l’intuition de l’absurde, il me semble plus désespérant que le tragique. Le comique n’offre pas d’issue. » (Eugčne Ionesco, Notes et contre-notes)

Personnalité prestigieuse de la littérature mondiale, Eugčne Ionesco est connu et apprécié pour son oeuvre artistique impressionnante comme pčre du théâtre de l’absurde, critique littéraire, počte, écrivain et militant actif pour les droits de l’homme.
Eugen Ionescu est sans doute l’un des Roumains les plus renommés de tous les temps. Il est connu sous le nom Eugčne Ionesco grâce ŕ son oeuvre et ses écrits en français et ŕ son origine maternelle française. Né en Roumanie, ŕ Slatina, en novembre 1909, Eugčne Ionesco va passer les premičres années de sa vie en France pour revenir en Roumanie en 1922. Il poursuit les cours du Collčge Sfintul Sava ŕ Bucarest et ensuite, le Lycée de Craiova. Ionesco obtient une licence en langue française ŕ la Faculté des Lettres de Bucarest pour devenir professeur de français, d’abord ŕ Cernavoda et ensuite ŕ Bucarest. En 1928, il fait ses débuts littéraires en publiant des počmes dans la revue Billets de perroquet. De 1928 ŕ 1942 il publie et collabore ŕ des nombreuses revues roumaines: le Temps, La Roumanie Littéraire, La Fleur de Feu, Aujourd’hui, La Vie Littéraire, l’Axe, Le Fait, l’Idée Roumaine, Le Flambeau et l’Univers littéraire. En 1942 Eugčne Ionesco s’installe définitivement en France oů il travaille comme traducteur et par la suite comme attaché culturel et correcteur dans une maison d’éditions administratives. En 1948 Eugčne Ionesco écrit sa premičre pičce de théâtre, La Cantatrice chauve, qui est présentée pour la premičre fois au Théâtre des Noctambules et par la suite au Théâtre de la Huchette. Les spectateurs et les critiques n’ont pas accueilli favorablement cette pičce, seulement une élite restreinte d’intellectuels l’appréciant ŕ sa valeur. Les années qui suivent sont fécondes pour Ionesco, l’auteur publiant une pičce de théâtre par année: La Leçon (1951), Les Chaises (1952), Victimes du devoir (1953) et Amédée ou comment s’en débarrasser (1954). D’aprčs les critiques de spécialité, la deuxičme période de l’oeuvre d’Ionesco a été marquée par les pičces: Tueur sans gages (1957), Rhinocéros (1959), Le Roi se meurt (1962), Le piéton de l’air (1963), La Soif et La Faim (1966), Délire ŕ deux (1967), Jeux des massacres (1970), Macbett (1972), Ce formidable bordel (1973), l’Homme aux valises (1975), Voyage chez les morts (1980). Eugčne Ionesco a reçu plusieurs prix et honneurs pour ses créations littéraires, les plus prestigieux étant Chevalier des Arts et Lettres (1961), Chevalier de la Légion d’Honneur (1970) et docteur honoris causa des universités de Warwick, Tel-Aviv et Katowice. Le Théâtre La Huchette de Paris détient le record mondial de longévité avec la présentation de la pičce La Cantatrice chauve, étant surnommé le «Théâtre d’Ionesco». De nombreuses années aprčs la mort de Eugčne Ionesco (en 1994 ŕ Paris), son oeuvre est plus vivante que jamais. Ses pičces sont présentées sur des nombreuses scčnes mondiales mais surtout dans son cher théâtre du Quartier Latin.

Carmen Tibirna

Louis de Frontenac

(1622-1698)

Louis de Buade, conte de Palluau şi de Frontenac, este unul din personajele cele mai prezente în memoria quebecoazilor contemporani. În acelaşi timp, cunoscutul castel situat în centrul vechiului Québec face ca numele lui să fie de asemenea prezent în conştiinţa turiştilor care vizitează Capitala naţională.
Născut în Franţa, la Saint-Germain-en-Laye, la 22 mai 1622, într-o familie aparţinând nobilimii militare, Louis de Frontenac devine soldat foarte tânăr. La şaptesprezece ani este numit căpitan, ajungând repede colonel de cavalerie. Timp de unsprezece ani, serveşte pe mai multe fronturi în Flandra, Germania, Italia.
Frontenac părăseşte Franţa la 28 iunie 1672, fiind numit guvernator-general al Noii-Franţe, urmând lui Jean Talon. Acest titlu îi conferă puterea de a controla toate armatele provinciei, ca şi dreptul de a interveni în unele decizii administrative, ceea ce îl aduce în conflict cu Consiliul Suveran şi cu autorităţile religioase. Împotriva dezacordului acestora, Frontenac ia decizia de a lărgi frontierele Noii-Franţe spre vest, pentru a dezvolta schimburi comerciale cu amerindienii din jurul lacului Ontario. În 1673, este construit aici un post comercial, numit Fortul Frontenac (astăzi, Kingston).
Ca urmare a conflictelor cu ceilalţi oficiali ai provinciei, contele de Frontenac est chemat în Franţa, în 1682. Între timp, atacurile iroquezilor se accentuează, susţinute de către armatele engleze. Fortul Frontenac este şi el capturat de către englezi. Odată cu începerea Războiului de 30 de Ani, Louis de Frontenac revine la Québec, în 1689, ca guvernator al Noii-Franţe şi comandant al unei expediţii împotriva englezilor. În 1690, Frontenac organizează trei atacuri pline de succes asupra frontierelor Noii-Anglii. Englezii planifică, în schimb, două expediţii: asupra Montréal-ului şi Québec-ului. Prima dintre ele nu este dusă până la capăt, iar cea de-a doua se concretizează cu un atac pe mare, flota engleză, comandată de către Sir William Phips, ajungând la Beauport la 16 octombrie 1690. Phips îşi trimite mesagerul la contele de Frontenac, cerându-i să predea oraşul. Răspunsul contelui este celebru : „Nu am nici un răspuns pentru generalul vostru decât prin gura tunurilor şi prin lovituri de gloanţe! ”. Asaltul Québec-ului este fără rezultat pentru englezi, ceea ce face ca Phips să renunţe definitiv. Totuşi, armatele engleze continuă să-i încurajeze pe iroquezi să hărţuiască Noua-Franţă. Acest război nu se sfârşeşte decât cu Marea Pace de la Montréal, în 1701. Din nefericire, Louis de Frontenac nu ajunge să participe la aceasta, pentru că se îmbolnăveşte în toamna anului 1698. Moare la 28 noiembrie şi este înmormântat în biserica Récollets de Québec. În schimb, marea sa victorie asupra englezilor este comemorată în Franţa de către Louis al XIV-lea printr-o medalie pe care scrie : "Francia in novo orbe victrix» şi "Kebeca Liberata MDCXC".

referinţe : www.republiquelibre.org , www.mef.qc.ca

Louis de Frontenac

Louis de Buade, comte de Palluau et de Frontenac, est l’un des personnages les plus présents dans la mémoire des Québécois contemporains. En męme temps, par le fameux château Frontenac situé au cśur du Vieux-Québec, son nom reste dans la mémoire des touristes qui viennent visiter la Capitale nationale.
Né en France, ŕ Saint-Germain-en-Laye, le 22 mai 1622, dans une famille appartenant ŕ la noblesse d’épée, Louis de Frontenac devient soldat trčs jeune. Ŕ dix-sept ans il est nommé capitaine et il devient vite colonel de cavalerie. Durant onze ans il se retrouve sur plusieurs champs de bataille en Flandre, en Allemagne, en Italie..
Frontenac quitte la France le 28 juin 1672, étant nommé gouverneur-général de la Nouvelle-France, en tant que successeur de Jean Talon. Ce titre lui confčre le pouvoir de contrôler toutes les armées de la province ainsi que le droit d’intervenir dans certaines décisions administratives, ce qui le met en conflit avec le Conseil Souverain et avec les autorités religieuses. Malgré leur désaccord, Frontenac prend la décision d’élargir les frontičres de la Nouvelle-France vers l’ouest, afin de développer des échanges commerciaux avec les Amérindiens habitant aux alentours du lac Ontario. En 1673, un poste de traite appelé Fort Frontenac (Kingston aujourd’hui) y est construit.
Suite aux conflits avec les autres officiels de la province, le comte de Frontenac est rappelé en France, en 1682. En męme temps, les attaques des Iroquois s’accentuent, soutenues par les armées anglaises. Le fort Frontenac męme est capturé par les Anglais. La Guerre de Trente Ans commencée, Louis de Frontenac rentre ŕ Québec, en 1689, comme gouverneur de la Nouvelle-France et comme commandant d’une expédition armée contre les Anglais. En 1690, Frontenac organise trois attaques couronnées de succčs sur les frontičres de la Nouvelle-Angleterre. En revanche, les Anglais organisent deux expéditions: contre Montréal et Québec. La premičre expédition n’est jamais accomplie; la seconde constitue une attaque par la mer, la flotte anglaise, commandée par Sir William Phips, arrivant ŕ Beauport le 16 octobre 1690. Il envoie son messager ŕ Frontenac, en lui demandant de rendre la ville. La réponse du comte est célčbre : «Je n’ai point de réponse ŕ faire ŕ votre général que par la bouche de mes canons et ŕ coups de fusil! ». Le sičge de la ville de Québec est sans résultats pour les Anglais et Phips ne revient jamais. Pourtant, les armées anglaises continuent ŕ encourager les Iroquois ŕ harceler la Nouvelle-France. Cette guerre ne prend fin qu’avec la Grande Paix de Montréal, en 1701. Malheureusement, Louis de Frontenac ne peut plus participer, car il tombe malade ŕ l’automne de 1698. Il meurt le 28 novembre et il est enterré dans l'église des Récollets de Québec. En revanche, sa grande victoire sur les Anglais est commémorée en France, sous Louis XIV, par une médaille sur laquelle il est inscrit: «Francia in novo orbe victrix» et «Kebeca Liberata MDCXC ».

références : www.republiquelibre.org, www.mef.qc.ca

Imre Nogradi

Dă-ne, Doamne, cheile,
Să descuiem cerurile,
Să pornească ploile !

Cei dintre dumneavoastră care veniţi din Muntenia, Moldova sau Dobrogea, aţi auzit probabil în copilărie, în satele părinţilor sau bunicilor voştri, de Paparudă sau de Caloian. Aceste ritualuri vechi de magie meteorologică erau performate ori de câte ori o secetă îndelungată se abătea asupra satelor.

Paparuda

Paparuda (bulg. Peperuda) este un rit de invocare a ploii. În acelaşi timp, Paparuda este o figură din mitologia românească, o fiinţă feminină îmbrăcată în zdrenţe care aduce ploaia pe unde trece.
Obiceiul Paparudei este atestat încă din Descrierea Moldovei a lui D. Cantemir: „În timpul verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică, de 10 ani, cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni. Toate celelalte copile şi băieţei de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc cântând prin împrejurimi, iar oriunde sosesc babele au obiceiul să le toarne apă rece în cap”. Paparuda este un ritual practicat de tinere fete sub 14 ani, înfăşurate în frunze şi ghirlande de boz sau de brusture, de papură, alun, stejar. Gluga de verdeaţă de pe cap este împodobită cu panglici roşii, iar fetele dansează prin tot satul în ritmul tobelor făcute din tigăi. Alaiul se opreşte la fiecare casă, fetele fiind udate cu găleţi de apă, în timp ce cântă cântecul de Paparudă : „Paparudă, rudă/ Ieşi afară de ne udă,/ Cu găleata leata,/ Peste toată ceata,/ Aduceţi cheiţele/ Să descui ploiţele,/ De joi până joi/ Să dea nouă ploi” (M. Olinescu, Mitologie românească). Alaiul primeşte diverse daruri: grâu, mălai, colaci, ouă, lapte, brânză, fructe sau bani. Ritualul se încheie cu aruncarea pe o apă curgătoare a hainelor din frunze şi ramuri împletite (I. Evseev, Dicţionar de magie românească).

Caloianul

Caloianul (prin sl. Kalenu, din gr. Coloe - frumos + numele Ian : Ioan cel frumos, Ioan Botezătorul) este un obiect ritual ce face parte dintr-un alt obicei de invocare a ploii pe timp de secetă.
Este vorba de o păpuşă reprezentând un om confecţionat din lut, din lemn sau din cârpe, împodobit pe cap cu flori de busuioc şi cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşti. Primăvara sau vara, pe timp de secetă îndelungată, fete tinere, chiar adulţi în unele zone, se adună şi confecţionează împreună păpuşa de Caloian (Scaloian), pe care o aşează într-un sicriu în miniatură. Caloianul este purtat peste ogoarele din jurul satului, apoi, după ce a fost bocit şi sfinţit, este lăsat pe apele unui râu, înconjurat de flori şi coji de ouă roşii, să meargă departe, să întoarcă ploile. În alte zone, sicriul se îngroapă timp de trei zile pe câmp sau într-un loc ascuns, apoi se dezgroapă în zori şi se aruncă într-o fântână sau pe un râu, să tulbure apele şi să aducă ploaia. Între timp, alaiul dansează şi cântă în jurul lui : „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Du-te-n cer şi cere:/ Să deschidă porţile,/ Să sloboadă ploile,/ Să curgă cu gârlele,/ Zilele şi nopţile,/ Ca să crească grânele!” (Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român; I. Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar).

Seigneur, donnez-nous les clés
Pour ouvrir les cieux,
Pour que la pluie tombe !

Chaque année quand la sécheresse perdure pour une longue période, dans les villages de la Valachie, de la Moldavie ou de la Dobroudja, des anciens rites roumains de magie météorologique sont pratiqués : la Paparuda et le Caloian.

La Paparuda

Paparuda (du mot bulgare Peperuda) est un rite d’invocation de la pluie. Mais Paparuda est aussi une figure de la mythologie roumaine, notamment une femme vętue d’haillons, qui amčne la pluie par oů elle passe.
La coutume de Paparuda est attestée dčs les premiers ouvrages qui traitent du folklore roumain, au XVIIIčme sičcle: « Durant l’été, quand la récolte est menacée par une grande sécheresse, les gens du village choisissent une fillette âgée de 10 ans et l’habillent d’une chemise tissée en feuilles d’arbres et des plantes. Tous les autres enfants de son âge la suivent en cortčge en chantant tout au long du village; partout, les vieilles femmes les aspergent de l’eau froide ». Paparuda est un rituel pratiqué par des jeunes filles de moins de 14 ans, vętues de feuilles et de guirlandes vertes. Le capuchon de verdure qu’elles portent sur la tęte est décoré avec des bandelettes rouges. Les filles dansent devant toutes les maisons du village au rythme des tambours improvisés de poęles. Le cortčge parcourt le village en chantant la chanson de Paparuda – un ancien texte d’invocation de la pluie. Il reçoit des cadeaux : du blé, du maďs, du pain, des śufs, du lait, du fromage, des fruits ou de l’argent. Le rituel de Paparuda prend fin lorsqu’on jette les vętements de verdure dans une rivičre. (M. Olinescu, Mythologie roumaine; I. Evseev, Dictionnaire de magie roumaine)

Le Caloian

Le terme Caloian (du slave Kalenu) a ses origines dans la langue grecque : Coloe (beau) + le nom masculin Ian, Caloian signifiant Jean le Beau, Jean Baptiste. En roumain, le mot Caloian désigne plus particuličrement un objet rituel utilisé dans le cadre d’un autre rite d’invocation de la pluie.
Le Caloian est une poupée qui représente un homme fait en terre, en bois ou en morceaux de tissu, avec la tęte parue de basilique et de coquilles d’śuf de Pâques. Au printemps et ŕ l’été, aprčs une longue période de sécheresse, des jeunes filles et parfois des adultes, selon les régions, se réunissent et fabriquent ensemble le Caloian. Ils le mettent ensuite dans un cercueil en miniature et le promčnent dans les champs ensemencés. Ensuite, le cortčge procčde ŕ la cérémonie funéraire du Caloian mais au lieu de l’enterrer, il le laisse flotter sur une rivičre, afin que la poupée aille chercher et amener la pluie. Parfois, le cercueil est enterré pour trois jours, dans un endroit secret, étant ensuite récupéré ŕ l’aube du troisičme jour et jeté dans une fontaine ou dans une rivičre, pour que la poupée fasse « bouger » les eaux et qu’elle amčne la pluie. En męme temps, une chanson rituelle est interprétée par le cortčge du Caloian. (Gh. F. Ciausanu, Les superstitions du peuple roumain; I. Ghinoiu, Les coutumes du calendrier. Dictionnaire)

Alina Nogradi