rădăcini

  Dinu Lipatti

(1917-1950)

Talentat pianist şi compozitor, Dinu Lipatti a impresionat lumea artistică de pretutindeni cu interpretările sale desăvârşite şi rafinate, Francis Poulenc numindu-l „artist de o spiritualitate divină”. În ciuda existenţei sale meteorice, Dinu Lipatti a avut o carieră intensă şi fertilă, fiind considerat unul dintre cei mai mari pianişti ai secolului XX.
Dinu Lipatti s-a născut la Bucureşti în 1917, într-o familie de muzicieni talentaţi, naş la botez fiindu-i George Enescu. Talentul nativ excepţional i-a fost cultivat şi încurajat din copilărie, la vârsta de numai 4 ani susţine primul concert şi scrie prima sa compoziţie. Din cauza stării de sănătate fragile, Dinu Lipatti îşi urmează educaţia muzicală luând lecţii private de pian cu profesoara Florica Muzicescu şi de compoziţie cu profesorul Mihai Jora. Este admis la Conservatorul din Bucureşti pe care-l absolvă cu brio în 1931 şi este remarcat de critica muzicală datorită interpretării Concertului în Mi bemol de Liszt, cu Filarmonica din Bucureşti. În 1932 şi 1933 este recompensat cu premiul Enescu, pentru compoziţiile sale Suita simfonică şi Şătrarii. Participarea la concursul internaţional de pian de la Viena din 1934 îi aduce locul al doilea dar renumitul pianist francez Alfred Cortot părăseşte juriul considerând că tânărul Lipatti merita primul loc. Cortot îl invită pe Lipatti la Paris, la Şcoala naţională de muzică, pentru a-şi perfecţiona studiile de pian sub îndrumarea sa. În acelaşi timp studiază compoziţia cu Nadia Boulanger, Paul Dukas şi Igor Stravinsky iar arta dirijorală cu Charles Munch. Începând cu anul 1936 susţine concerte pe marile scene europene şi realizează primele înregistrări pentru Walter Legge (un producător muzical englez influent). Între 1939 şi 1943, Lipatti se întoarce la Bucureşti, unde concertează alături de George Enescu sau singur. Anul 1943 îl găseşte la Geneva unde acceptă postul de profesor la Conservator. Până în 1948 continuă să concerteze pe scenele europene şi se prepară pentru un turneu în America dar în timpul preparativelor descoperă că este bolnav de leucemie. Un tratament costisitor cu cortizon finanţat de către prietenii săi Yehudi Menuhin, Ygor Stravinski şi Charles Munch îl ajută pe Lipatti să-şi continue seria concertelor şi să-şi scrie testamentul muzical. A fost apreciat pentru tehnica sa de interpretare pianistică fenomenală, cu predilecţie pentru concertele lui Mozart şi Chopin precum şi pentru înregistrările unice ale valsurilor lui Chopin. Recunoaşterea sa internaţională este datorată în egală măsură compoziţiilor sale : Simfonie concertantă pentru 2 piane şi orchestră, Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră, Suita pentru 2 piane, Trei dansuri româneşti, etc. Trece în nefiinţă la numai 33 de ani, la Châne-Bourg, în suburbia Genevei, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwing van Beethoven pe braţe, spunând nepieritor „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.

Pianiste et compositeur de grand talent, Dinu Lipatti a impressionné le milieu artistique mondial avec ses interprétations impeccables et raffinées, Francis Poulenc le considérant un «artiste d’une divinité spirituelle». Malgré son existence météorique, Dinu Lipatti a eu une carrière intense et fertile, étant considéré comme l’un des plus grands pianistes du XXe siècle.
Né à Bucarest en 1917, dans une famille de musiciens remarquables, Dinu Lipatti a eu comme parrain le célèbre George Enesco. Son talent natif exceptionnel a été nourri et encouragé, à l’âge de 4 ans il soutient déjà son premier concert et écrit sa première composition. À cause de son état de santé fragile, Dinu Lipatti continue son éducation musicale à la maison, en prenant des leçons de piano avec la professeure Florica Muzicescu et des leçons de composition avec le professeur Mihai Jora. Il est admis au Conservatoire de musique de Bucarest qu’il finit avec brio en 1931. Lipatti est remarqué par la critique musicale grâce à son interprétation du concert en mi bémol de Listz, avec la Philharmonique de Bucarest. Pour ses compositions Suite symphonique et Les Gitanes, Lipatti reçoit en 1932 et 1933 le prix Enesco. Pour sa participation au Concours international de piano de Vienne, en 1934, il est récompensée avec le deuxième prix mais le renommé pianiste français Alfred Cortot quitte le jury en signe de proteste, considérant que le jeune Lipatti méritait la première place. Cortot invite Lipatti à Paris, à l’École nationale de musique, pour parfaire ses études en piano sous sa direction. En même temps Lipatti étudie la composition avec Nadia Boulanger, Paul Dukas et Igor Stravinsky et l’art de diriger avec Charles Munch. À partir de 1936 il donne des concerts sur les grandes scènes européennes et réalise les premiers enregistrements pour le renommé producteur anglais Walter Legge. Entre 1939 et 1943, Lipatti revient à Bucarest, pour donner des concerts avec George Enesco ou seul. L’année 1943 retrouve Dinu Lippatti à Genève, où il a accepté le poste de professeur au conservatoire. Jusqu’en 1948 Lipatti continue la série des concerts sur plusieurs scènes européennes et prépare en même temps une tournée aux États-Unis mais il découvre qu’il souffre de leucémie. Le traitement coûteux avec de la cortisone, financé par ses amis Yehudi Menuhin, Ygor Stravinski et Charles Munch, aide Lipatti à continuer sa série des concerts et lui donne le temps d’écrire son testament musical. Dinu Lipatti a été apprécié pour sa technique d’interprétation pianistique phénoménale, en particulier les concerts de Mozart et Chopin et les enregistrements uniques des valses de Chopin. Sa reconnaissance internationale est due également à ses compositions: Symphonie concertante pour deux pianos et cordes, Concertino dans le style classique pour piano et orchestre, Suite pour deux pianos, Trois danses roumaines, etc. Il rend l’âme à l’âge de 33 ans, à Châne-Bourg, dans la banlieue de Genève, avec les notes du Quartette en Fa mineur de Ludwing van Beethoven sur les bras, ses derniers mots étant « Il n’est pas suffisant d’être un grand compositeur pour écrire cette musique, il fallait être choisi comme instrument de Dieu».

Carmen Tibirna

  Louis-Joseph de Montcalm

(1721-1759)

La 13 septembrie 1759, bine cunoscutele Plaines d’Abraham din Vieux Québec erau martorele unei bătălii istorice : cea între trupele franceze, comandate de generalul Montcalm, şi soldaţii britanici, sub ordinele generalului James Wolfe. Chiar dacă este vorba de un episod dureros din istoria Noii-Franţe, personalitatea lui Montcalm marchează de manieră pozitivă bătălia de pe Plaines d’Abraham.
Născut la 28 februarie 1712, Louis Joseph marchiz de Montcalm urmează tradiţiilor militare ale familiei sale. Astfel, la vârsta de 15 ani, îşi începe serviciul militar sub ordinele tatălui său, devenind un soldat brav şi dedicat carierei militare. La 24 de ani, se căsătoreşte cu Angélique Talon du Boulay, nepoată a lui Jean Talon, intendent al Noii-Franţe. Cuplul petrece câţiva ani de pace la castelul său din Candiac. Marchizul de Montcalm este chemat apoi să servească în Austria şi în Italia, unde este făcut prizonier. Eliberat într-un schimb de prizonieri, este decorat şi numit maestru de front. Perioada de pace care urmează este întreruptă de Războiul de Şapte Ani dintre Franţa şi Anglia. Mizele acestui război sunt în mod special legate de Noua-Franţă – de comerţul de blănuri şi de expansiunea britanică în Lumea Nouă. Conflictele se derulează atât în Europa, cât şi în America. Regele Franţei Louis al XV-lea îl alege pe Montcalm – „militar clarvăzător, abil şi raţional” – ca general şef al trupelor canadiene franceze.
Montcalm ajunge la Québec la 13 mai 1756, însoţit de două batalioane. O întrevedere cu guvernatorul Vaudreuil îi dă permisiunea să atace mai multe forturi engleze din regiunea Marilor Lacuri: fortul Chouaguen, William-Henry şi Carillon. În schimb, trupele engleze iau Louisbourgul, ceea ce le oferă controlul asupra fluviului Saint-Laurent. Franţa nu mai poate trimite ajutoare şi, în 1759, englezii atacă pe toate fronturile. Montcalm apără cu toate puterile capitala Noii-Franţe, oraşul Québec, asediat de către generalul Wolfe. Mai multe conflicte au loc : la Montmorency, la Cap Diamant, la Sainte-Foy. Bătălia decisivă este dată pe Plaines d’Abraham, la 13 septembrie 1759. Montcalm este rănit şi, în agonia lui, îşi întreabă doctorul :
„- Cât timp îmi rămâne de trăit ?
- Doar câteva ore.
- Cu atât mai bine, nu-i voi vedea pe englezi în Québec.”
Louis Joseph marchiz de Montcalm, seigneur de Saint-Véran, Candiac, Vestric, Saint-Julien şi Arpaon, baron de Gabriac moare a doua zi şi este înhumat în capela Ursulinelor, la Québec. Pe zidul bisericii putem vedea o placă, amplasată aici în 1834, cu inscripţia : „În onoarea lui Montcalm. Destinul, privându-l de victorie, l-a recompensat printr-o moarte glorioasă.”

referinţe : Encyclopédie historique du Québec

Le 13 septembre 1759, les bien connues Plaines d’Abraham de Vieux Québec étaient le théàtre d’une bataille historique: celle entre les troupes françaises, commandées par le général Montcalm, et les soldats britanniques, sous les ordres du général James Wolfe. Même s’il s’agit d’un épisode malheureux de l’histoire de la Nouvelle-France, la personnalité de Montcalm a marqué de manière positive la bataille des Plaines d’Abraham.
Né le 28 février 1712, Louis Joseph marquis de Montcalm suit les traditions militaires de sa famille. Ainsi, à l’âge de 15 ans, il commence son service militaire sous les ordres de son père, en devenant un soldat brave et déstiné à la carrière militaire. À 24 ans, il épouse Angélique Talon du Boulay, petite-nièce de Jean Talon, intendant de la Nouvelle-France. Le couple passe quelques années de paix à son château de Candiac. Le marquis de Montcalm est appelé à servir en Autriche et ensuite en Italie, où il est fait prisonnier. Libéré lors d’un échange de prisonniers, il est décoré et nommé maître de camp. La période de paix qui suit est interrompue par le début, en 1745, de la Guerre de Sept Ans entre la France et l’Angleterre. Les enjeux de cette guerre concernaient plus particulièrement la Nouvelle-France – le commerce des fourrures et l’expansion de l’Angleterre au Nouveau Monde. Les conflits se déroulent à la fois en Europe et en Amérique. Louis XV, roi de France, choisit Montcalm – «homme de guerre clairvoyant, habile et résolu» – comme général en chef des troupes canadiennes françaises.
Montcalm arrive à Québec le 13 mai 1756, accompagné de deux bataillons de l’armée régulière. Une rencontre avec le gouverneur Vaudreuil lui donne la permission d’attaquer plusieurs forts anglais dans la région des Grands Lacs : le fort de Chouaguen, de William-Henry et celui de Carillon. En revanche, les troupes anglaises prennent Louisbourg, ce qui leur donne le contrôle sur le fleuve Saint-Laurent. La France ne peut plus envoyer des renforts et, en 1759, les Anglais attaquent sur tous les fronts. Montcalm défend de toutes ses forces la ville de Québec, capitale de la Nouvelle-France, assiégée par le général Wolfe. Plusieurs affrontements ont lieu : à Montmorency, au Cap Diamant, à Sainte-Foy. La bataille décisive se déroule sur les Plaines d’Abraham, le 13 septembre 1759. Montcalm est blessé et, à l’agonie, il demande son chirurgien :
«- Combien de temps me reste-t-il à vivre ?
- Quelques heures à peine.
- Tant mieux, je ne verrai pas les Anglais à Québec.»
Louis Joseph marquis de Montcalm, seigneur de Saint-Véran, Candiac, Vestric, Saint-Julien et Arpaon, baron de Gabriac meurt le lendemain et il est inhumé dans la chapelle des Ursulines de Québec. Sur le mur de l’église on peut voir une plaque, mise en place en 1834, avec l’inscription : «Honneur à Montcalm. Le destin en le privant de la victoire, l’a récompensé par une mort glorieuse.»

références : Encyclopédie historique du Québec

Imre Nogradi

 Solomonarii

Cine poate porunci ploii să cadă sau să se oprească ? Cine poate stârni fulgerul şi grindina ? Cine poate întoarce norii sau stăpâni vântul ? Nici o făptură umană nu poate face aceste lucruri, în afară de solomonari.
Mitologia românească situează solomonarii la limita dintre lumea fiinţelor fantastice şi cea a oamenilor. Deşi au puteri supranaturale, solomonarii sunt oameni-vrăjitori, care au pătruns tainele magiei la şcoala subterană a solomonăriei. Solomonarii „sunt aleşi fie cei ce se nasc cu căiţă sau cămaşă de piele, fie cel mai mic dintre 7 fraţi călugări, care merge la şcoala solomonărească, unde învaţă a citi şi scrie solomonăreşte”. După 7 ani de învăţătură, ajung să cunoască toate tainele din cer şi de pe pământ, asemeni împăratului biblic Solomon, care ştia să poruncească vânturilor. Cum termenul solomonar este atestat în limba română abia din sec. XVII, se pare că tradiţia populară despre solomonari are anumite rădăcini gnostice în practicile alchimice ale Renaşterii, pentru care Solomon era o figură emblematică.
Solomonarii din satele româneşti sunt reprezentaţi ca oameni înalţi, cu părul roşu, purtând mantii albe, cerşind prin sate, să afle unde trăiesc oameni buni sau răi. Dorm întotdeauna sub cerul liber, în păduri sau în peşteri, mănâncă doar ouă, lapte, făină şi miere, nu se căsătoresc niciodată şi sunt legaţi cu jurământ de puritate, altfel îşi pierd puterile magice. Poartă întotdeauna cartea de înţelepciune în mână, iar la brâu unelte magice descântate: un toiag cu care a fost omorât un şarpe, un topor de fier descântat cu care sparge crucile gheţii, o toacă mică la gât cu care, atunci când bate, stârneşte furtună împotriva oamenilor care nu se arată buni şi milostivi. În plus, solomonarii au un frâu din scoarţă de mesteacăn cu care stăpânesc balaurii ploilor şi grindinei.
Balaurii norilor ies din şerpi care timp de 12 ani nu au muşcat pe nimeni, nu au văzut fiinţă omenească şi cărora le cresc aripi. Aceştia beau apa râurilor pe timp de secetă şi o întorc pe pământ sub formă de furtună sau grindină. Doar solomonarii ştiu să-i stăpânească şi să apere ogoarele de distrugere: „Când solomonariu îi încălecat pe balaur prin cer, balaurul întreabă de solomonar dacă-s în ţarină ori pe pădure. Solomonariu îl păcăleşte, zice că-s în ţarină când îs pe pădure, aşa mută ploile pe păduri şi cruţă satele”. Sunt temuţi fie ca „oameni sfinţi”, fie ca oameni care au ştiinţă şi puteri „blestemate”. Când un solomonar îşi îndrepta mânia împotriva unui sat, oamenii apelau la un contra-solomonar: un Meşter Pietrar (piatră = grindină), fost solomonar revenit printre oameni, care cunoştea magia norilor. Existenţa unui astfel de Meşter Pietrar este atestată până în sec. XX, în documente care indică faptul că acesta lua un bir anual satelor pentru activitatea prestată.
În ce măsură solomonarul era o fiinţă mitologică sau un om care stăpânea văzduhul nu putem şti, dar legenda pare să se fi împletit bine cu realitatea. N-ar fi rău să mai întâlnim şi în zilele noastre un astfel de specialist, să-l invităm şi la Quebec să alunge furtunile.

Referinţe: A. Oisteanu, Motive si semnificatii mito-simbolice in cultura traditionala româneasca; I. Coman, Sora Soarelui; I. Evseev, Dictionar de magie, demonologie si mitologie româneasca.

   Les Solomonari

Qui peut arrêter ou faire tomber la pluie ? Qui peut déclencher les éclairs ou la grêle ? Qui peut encore faire bouger les nuages ou contrôler le vent ? Nul être humain ne peut le faire, sauf les solomonari.
La mythologie roumaine situe les solomonari à la frontière entre le monde des êtres fantastiques et celui des humains. Ayant des pouvoirs surnaturels, les solomonari sont pourtant des hommes magiciens, qui ont appris les secrets de la magie à l’école souterraine de «solomoneria». Les solomonari «sont choisis parmi ceux qui naissent qui naissent avec un couvre-chef, ou parmi 7 moines frères, le dernier né ayant des pouvoirs magiques; ils fréquentent durant 7 ans l’école de solomoneria, où ils apprennent à lire et à écrire dans la langue secrète des solomonari». Après 7 ans d’apprentissage, ils arrivent à connaître tous les mystères du ciel et de la terre, comme Solomon les connaissait – l’empereur biblique qui pouvait contrôler les vents. Semble-t-il, il y a une liaison entre le mot solomonar, attesté en roumain seulement depuis le XVIIe siècle, et la figure de Solomon, telle qu’elle était imaginée par les pratiques gnostiques de la Renaissance.
Les solomonari des villages roumains sont imaginés comme des hommes de taille haute, des roux habillés de manteaux blancs, qui mendient tout au longue des villages. Ils dorment toujours dehors, dans des forêts ou dans des cavernes, ils ne mangent que des œufs, du lait, de la farine et du miel, ils ne se marient jamais et ils font vœux de chasteté, si non ils perdent leurs pouvoirs magiques. Ils ont toujours en main leur livre de sagesse et leurs outils magiques : un bâton avec lequel on a tué un serpent, une hache magique avec laquelle on peut briser la «croix de la glace», un outil monastique pour faire du bruit et provoquer les orages contre les villageois méchants. De plus, les solomonari ont un frein fait en écorce de bouleau, à l’aide duquel ils contrôlent les dragons de la pluie et de la grêle.
Ces dragons naissent des serpents qui n’ont jamais mordu un humain et qui n’ont vu aucun pendant 12 ans. De cette façon, ils gagnent des ailes; durant la sécheresse, ils boivent toute l’eau des rivières et ils la transforment en orage ou en grêle. Les solomonari sont les seuls à savoir donner des ordres aux dragons, afin de protéger les récoltes. Les gens des villages ont peur des solomonari, considérés des saints ou des êtres démoniaques. Car ceux-ci peuvent punir les gens qui ne sont pas généreux avec eux. Dans ce cas, les villageois demande de l’aide à un anti solomonar : un humain qui a renoncé d’être solomonar mais qui connaît la magie des nuages. Celui-ci est appelé Maître «Pietrar» (piatra = pierre, un des noms roumains pour grêle). L’existence de ces Maîtres était attestée, dans les villages roumains, même au XXe siècle, certains documents présentant le fait que de tels personnages demandaient un tribut annuel aux paysans pour leur activité.
Dans quelle mesure le solomonar était-il une figure de la mythologie ou un humain qui contrôlait l’éther, nous ne pouvons pas le savoir, mais la légende semble bien mêlée à la réalité. Il serait bien si, de nos jours, un tel spécialiste existait – nous pourrions même l’inviter à Québec pour éloigner les orages.

Références: A. Oisteanu,Thèmes et significations mythologiques dans la culture traditionnelle roumaine; I. Coman, La Sœur du Soleil; I. Evseev, Dictionnaire de magie, démonologie et mythologie roumaine.

Alina Nogradi