Acum doi ani, Luigi Matei, preşedintele CRQ, depunea un proiect de colaborare între Comunitatea Română din Québec şi primăria oraşului Québec. Acest proiect a surprins dar a reţinut atenţia Comisariatului de relaţii internaţionale şi astfel, în 14 iunie 2006, este semnată prima antantă de colaborare din întreaga istorie a oraşului între primărie şi o comunitate culturală, antantă la care era asociat şi Ministerul Imigraţiei şi a Comunităţilor culturale din Québec (MICC).
Iată că buna colaborare între cele două organisme, responsabilitatea cu care CRQ şi-a îndeplinit angajamentele, au permis semnarea, în luna iulie a acestui an, unui al doilea acord între CRQ şi primărie, unică semnatară a antantei, chiar dacă finanţarea provine din antanta intervenită între Ville de Québec şi ministra Comunităţilor Culturale, Lise Thériault.
Obiectivele acordului vizează a face ca CRQ să devină un intervenant de prim plan în ceea ce priveşte promovarea, primirea, integrarea şi apropierea interculturală a imigranţilor de origine română pe teritoriul oraşului Québec.
Ceea ce CRQ reuşeşte foarte bine, dacă ne raportăm la comentariile celor doi semnatari ai antantei, Me Denis L’Anglais, comisar de imigraţie la Comisariatul de relaţii internaţionale de la Ville de Québec şi Luigi Matei, preşedinte al Comunităţii Române din Québec, care se felicită pentru calitatea cooperării dezvoltate până în prezent, cooperare pe care prevăd să o urmeze şi să o lărgească în viitor.

D-nul Matei: Atât primăria Québec-ului cât şi CRQ sunt deja foarte active în domeniul imigraţiei, pentru primirea noilor sosiţi, pentru integrarea lor, pentru apropierea între persoanele de culturi diferite, însă acest acord permite sincronizarea şi coordonarea unora dintre activităţile noastre.

D-nul L’Anglais: Această a doua antantă care leagă de acum înainte Ville de Québec şi Comunitatea Română din Québec, este o mărturie a importanţei din ce în ce mai mari a acţiunii unui organism precum CRQ în materie de calitate a promovării, primirii, integrării şi apropierii interculturale a noilor veniţi români pe teritoriul Québec-ului. În aceste domenii, guvernul Québec-ului, ca şi Ville de Québec, fac anumite acţiuni, dar o parte importantă a interesului suscitat faţă de Québec şi, mai apoi, a reuşitei integrării, se produce prin utilizarea unor metode mai personalizate oferite de către compatrioţi.
Ville de Québec recunoaşte importanţa acestei contribuţii a CRQ şi o oficializează prin antante precum aceasta.
Antantele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt semnate dacă nu sunt însoţite de o voinţă reală de a traduce în fapte acţiunile prevăzute şi obiectivele pe care trebuie să le servească. Ceea ce nu e, evident, cazul Comunităţii Române din Québec care, atât cu crearea site-ului său internet unde se găsesc diferite informaţii utile noului sosit, cât şi cu numeroasele acţiuni de informare, acompaniere, solidaritate şi apropiere interculturală întreprinse în ultimii doi ani, a contribuit ca unele familii române să dorească să se instaleze la Québec şi a uşurat integrarea acestora după sosire. Nu putem decât să-i felicităm pentru munca realizată, ştiind că există încă perspective de dezvoltare în acest domeniu !"

Entente de collaboration entre la Ville de Québec et la Communauté Roumaine de Québec

Il y a deux ans déjà, Luigi Matei, le président de la CRQ, déposait un projet de collaboration entre la Communauté Roumaine de Québec et la Ville de Québec. Cette initiative a retenu l’attention du Commissariat aux relations internationales et le 14 juin 2004, on signait la toute première entente de collaboration entre la Ville de Québec et une communauté culturelle de l’histoire de la ville, entente à laquelle était d’ailleurs associé le Ministère de l’Immigration et des Communautés culturelles du Québec (MICC).
Voilà que la bonne collaboration entre les deux organismes, la responsabilité avec laquelle la CRQ a rempli ses engagements, ont permis la signature en juillet, pour une seconde année, d’une nouvelle entente intervenue cette fois entre la CRQ et la Ville de Québec, seule signataire de l’entente, bien que son financement provienne de l’entente intervenue entre la Ville de Québec et la Ministre des Communautés Culturelles, Lise Thériault.
Les objectifs de l’entente visent à faire en sorte que la CRQ soit un intervenant de premier plan en terme de promotion, d’accueil, d’intégration et de rapprochement interculturel des immigrants d’origine roumaine sur le territoire de la Ville de Québec.
Ce qu’elle réussit très bien si l’on se fie aux propos des deux signataires de l’entente, Me Denis L’Anglais, commissaire à l’immigration au Commissariat aux relations internationales de la Ville de Québec et Luigi Matei, président de la Communauté Roumaine de Québec, qui se sont félicités de la qualité de la coopération développée à ce jour, coopération qu’ils entendent poursuivre et élargir dans le futur.

M. Matei: « La Ville de Québec et la CRQ sont déjà très actives dans le domaine de l’immigration, pour l’accueil de nouveaux arrivants, pour leur intégration, pour le rapprochement interculturel, mais cette entente fait en sorte que certaines de nos activités soient synchronisées et coordonnées. »

M. L’Anglais: « Cette seconde entente, à laquelle sont désormais parties liées la Ville de Québec et la Communauté Roumaine de Québec, témoigne de l’importance croissante de l’action d’un organisme comme le CRQ en matière de qualité de promotion, d’accueil, d’intégration et de rapprochement interculturel des nouveaux arrivants roumains sur le territoire de l’agglomération de Québec. Dans ces domaines, le gouvernement du Québec tout comme la Ville de Québec posent un certain nombre de gestes, mais c’est encore par le biais d’une approche plus personnalisée offerte par des compatriotes à d’autres compatriotes, que réside une partie importante de l’intérêt suscité à l’endroit de Québec puis par la suite, la réussite de leur intégration. La Ville de Québec reconnaît l’importance de cette contribution de la CRQ en la formalisant par de telles ententes.
Souvent les ententes n’ont de valeur que le papier sur lequel elles sont signées lorsqu’elles ne sont pas accompagnées d’une volonté réelle de mettre en œuvre les actions prévues et les objectifs qu’elles doivent servir. Ce qui n’est manifestement pas le cas de notre entente avec la Communauté Roumaine de Québec qui, tant avec la mise en ligne de son site internet où s’y trouve différentes informations utiles pour le nouvel arrivant que les nombreuses actions d’information, d’accompagnement, de solidarité et de rapprochement interculturel menées depuis 2 ans ont contribué à amener certaines familles roumaines à vouloir s’installer à Québec et à faciliter leur intégration après leur arrivée à Québec. On ne peut que les féliciter pour le travail accompli sachant qu’il y a encore des perspectives de développement à cet égard! »

Gabriela Radu

Peru - note de călătorie

În vara aceasta am avut şansa să trăiesc o experienţă foarte frumoasă în Peru, mai întâi timp de o lună în cadrul studiilor mele în medicină, iar apoi timp de trei săptămâni ca turistă. Aventura a început în spitalele din Iquitos, în nord-estul ţării. Acest oraş, situat în inima pădurii amazoniene, este cel mai mare oraş din lume (350000 de locuitori) care nu este accesibil pe cale terestră. Sărăcia este omniprezentă în Iquitos şi ea se reflectă şi în domeniul sănătăţii unde este o penurie evidentă de personal şi de material medical. Majoritatea locuitorilor din această regiune amazoniană nu au asigurare medicală şi trebuie să plătească totul (chiar şi mănuşile de protecţie ale medicului !) şi asta înainte de a beneficia de îngrijirile medicale. Infrastructurile centrelor de sănătate publică sunt precare, cu pereţi scorojiţi şi săli de operaţie insuficient dotate. Dar cu puţină imaginaţie şi foarte descurcăreţi, medicii reuşesc totuşi să vindece pacienţi şi să salveze vieţi... După această experienţă medicală într-o ţară sub dezvoltată, cred că sistemul de sănătate quebecos nu este de plâns !
Pe timpul stagiului am avut şansa să vizitez o comunitate de 400 de persoane, la circa 2 ore de voiaj cu vaporul pe fluviul Amazon. Oameni ce trăiesc simplu, mai ales din agricultură şi pescuit, şi sunt foarte primitori. Am constatat cu surpriză că imaginea noastră despre triburile amazoniene, cu indivizi pe jumătate goi şi cu feţele tatuate, este complet greşită. Desigur că la sărbători sau pentru a distra turiştii, indigenii îţi iau ţinuta tradiţională şi mai ştiu să execute unele dansuri specifice. Totuşi, în viaţa de zi cu zi, indienii din jungla amazoniană poartă tricouri şi jeans, joacă fotbal (sport naţional) iar tinerii mai avuţi ascultă muzică la baladoare şi au adresă internet ! Viaţa acestor popoare suportă un amestec de influenţe, între credinţele şi obiceiurile ancestrale şi societatea modernă occidentală.
Vorbind de credinţe şi tradiţii, iată câteva exemple care se practică încă în ziua de azi în junglă:
trăieşte prin acele locuri o pasăre foarte inteligentă, capabilă să imite glasul celorlate păsări. Este deci un obicei să dai noului născut să mănânce creier de pasăre ca să fie inteligent ...
dacă apropii un ochi de bufniţă de ochii unui nou născut, el va avea o bună viziune nocturnă...
insectele cu multe picioare, capabile să le mişte independent unul de celălat, se pare că dacă sunt date unui nou născut în mâncare, acesta va fi un bun muzician, cu degete abile...
în această regiune unde ţânţarii sunt din abundenţă şi adesea purtători de malarie, se crede că o cremă preparată din termite zdrobite constituie un excelent remediu. Este primordial să prinzi termitele într-o noapte cu lună plină căci altfel remediul nu este eficace. Odată aplicat pe corp, persoana nu trebuie să se spele timp de trei zile pentru ca pielea să se îmbibe profund cu mirosul ce va alunga ţânţarii timp de o lună de zile.

Va urma ...

Pérou – notes de voyages

Cet été, j’ai eu la chance de vivre une très belle expérience au Pérou, d’abord pendant un mois dans le cadre de mes études en médecine, puis durant un autre trois semaines comme touriste. L’aventure a débuté dans les hôpitaux d’Iquitos, au nord-est du pays. Cette ville, située au milieu de la forêt amazonienne, est la plus grande ville au monde (350000 habitants) qui n’est pas accessible par la route. La pauvreté est omniprésente à Iquitos et elle se reflète bien dans le domaine de la santé, où il y a un manque flagrant de personnel et de matériel médical. La majorité des habitants de cette région amazonienne n’ont pas d’assurance et doivent tout défrayer de leur poche (même les gants du médecin !) et payer avant même de recevoir des soins. De plus, les infrastructures des centres de santé publiques font souvent pitié, avec leurs murs délabrés et leurs salles d’opération pas trop équipées. Avec un peu d’imagination et de débrouillardise, les médecins arrivent tout de même à guérir des patients et sauver des vies… Face à cette expérience médicale dans un pays sous-développé, je pense que le système de santé québécois n’est pas trop à plaindre !
Durant mon stage, j’ai également eu la chance de visiter une communauté de 400 personnes, à environ 2 heures de bateau sur le fleuve Amazone. Ces gens vivent très simplement, surtout d’agriculture et de pêche, et sont très accueillants. J’ai été surprise de constater que l’image qu’on peut se faire ici d’une tribu amazonienne, avec des personnes à demi-nues et au visage coloré, est tout à fait fausse. Bien sûr, durant des fêtes ou pour amuser les touristes, ces indigènes revêtent leurs costumes traditionnels et savent encore exécuter quelques danses typiques. Toutefois, au quotidien, les indigènes de l’Amazonie portent T-shirts et jeans, jouent au soccer (sport national !) et les jeunes plus fortunés écoutent de la musique sur un baladeur et ont une adresse électronique ! La vie de ces peuples subit donc un mélange d’influences de croyances et de traditions ancestrales et de la société moderne occidentale.
Parlant de croyances et traditions, en voici quelques exemples qui sont encore pratiquées aujourd’hui dans la jungle:
Il existe un oiseau très intelligent, capable d’imiter les chants d’autres oiseaux. Il est donc coutume de donner à manger un peu de cervelle de cet oiseau à un nourrisson pour qu’il soit intelligent plus tard.
Si on approche un œil d’hibou près des yeux d’un nourrisson, celui-ci aura une bonne vision nocturne.
Les mille-pattes ayant la capacité de bouger chaque patte indépendamment des autres, on pense que lorsqu’on en donne à manger à un nourrisson, celui-ci sera un bon musicien, habile avec ses doigts.
Dans cette région où les moustiques abondent et véhiculent parfois la malaria, il semble qu’une crème de termites écrasées constitue un excellent chasse-moustiques. Toutefois, il est primordial d’attraper les termites lors d’une nuit de pleine lune, sinon, le remède ne sera pas efficace. Une fois le chasse-moustiques appliqué sur le corps, la personne ne doit pas se laver durant exactement trois jours pour que sa peau s’imprègne bien de l’odeur qui repoussera efficacement les moustiques pendant un mois.

Suite en numéro prochain …

Ioana Pleşu

Emigranţi şi emigranţi

Emigraţia rămâne un gest radical şi ca orice schimbare majoră, o sursă de stres profund, indiferent de motivele care-l împing pe emigrant să-şi părăsească ţara. Unii rezistă mai bine, alţii mai greu şi sunt rari cei care nu se pot adapta în cele din urmă. Toţi trec printr-o perioadă de adaptare, cu atât mai lungă şi mai grea cu cât sunt mai înaintaţi în vârstă. Îngrijorarea privind viitorul, viaţa într-o lume diferită, între oameni cu limbă şi obiceiuri străine crează un stres. Într-un astfel de moment este normal ca cel nou venit să caute sprijinul celor de acelaşi neam cu el şi să se bucure de orice cuvânt spus în limba natală, de ajutor, de sfaturi şi mai ales de exemple de reuşită care să-i dea speranţă. Compatriotul întâlnit poate să fie foarte diferit ca vârstă şi cultură, dar mâna de ajutor pe care i-o întinde el pe pământ străin, nu se uită niciodată, face parte din istoria emigraţiei lui. Cel puţin aşa gândeam noi, cei veniţi de acum peste 20 de ani...
Ultimele valuri de emigranţi legali trăiesc mai uşor această perioadă de început, despărţirea de familie s-a făcut mai uşor pentru că o cale de întoarcere rămâne mereu deschisă. Mai mult, comunicaţiile facilitate de reţeaua virtuală a internetului sunt rapide şi ieftine. Cu toate acestea, şi aceşti noi emigranţi trec printr-un stres inevitabil şi au nevoie de un prim ajutor de la compatrioţii lor. Legăturile se fac acum uşor prin situl internet al comunităţii şi o parte dintre noii veniţi caută la biserică primele contacte şi informaţii.
Marea majoritate a emigranţilor care au profitat de un ajutor în momentele dificile de început nu-l uită şi răspund prin ajutorul pe care-l dau şi ei la rândul lor celor care vin după ei. Unii îşi aduc cu plăcere contribuţia la clădirea acestei comunităţi - laică sau religioasă - care i-a primit şi în care vor continua să trăiască.
Dar din păcate mai sunt şi unii care-i uită repede pe toţi cei de la care nu mai pot avea niciun profit direct. Viaţa merge înainte. Face parte uitarea din integrare şi recunoştinţa devine oare un balast inutil ? Sunt aceste mâini care oferă ajutor prea mărunte, nesemnificative şi modeste pentru pregătirea şi aşteptările lor ?
Oricum, cei care oferă ajutor o fac cu plăcere, pentru mulţumirea lor personală şi în orice caz nu pentru meritele deosebite ale celor ajutaţi. Ei nu se aşteaptă nici la răsplată nici la recunoştintă, se pot doar bucura de reuşita protejaţilor lor pasageri.

Cristina Maxim

Bucureştiul nostalgic între memorie şi uitare

Monumente istorice dispărute în cărţile poştale ilustrate
Născut şi crescut în Bucureşti, capitala României mi-a inspirat întotdeauna o mare dragoste încă din copilaria mea. Îi datorez tatălui meu faptul că m-a plimbat de nenumărate ori printre străzi, clădiri vechi, biserici şi monumente istorice, parcuri cu parfumul lor de odinioară, explicându-mi ceea ce reprezintă fiecare, valoarea lor istorică, arhitecturală, etc. De-a lungul întregii sale vieţi, el a păstrat o nostalgie pentru Bucureştiul de altădată, numit în perioada dintre cele două războaie mondiale, „Micul Paris”. De-a lungul anilor, dragostea sa s-a concretizat prin colecţionarea de cărţi, de reviste, de almanahuri, de fotografii de epocă, timbre poştale, cărţi poştale ilustrate. Multe din aceste „locuri de memorie” ale istoriei moderne şi contemporane ale României nu mai există din nefericire, ele fiind mutilate sau luate în derizoriu de către regimul comunist, instalat prin forţă în România după 23 august 1944. PCR a manifestat o voinţă diabolică de a distruge arhitectura monumentală şi simbolică din perioada precedentă, puternic legată de memoria monarhică instituţională. Prin urmare, monumentele distruse, părţi integrante din patrimoniul cultural şi identitar românesc şi uneori universal, au rămas doar în memoria românilor din generaţia a doua şi a treia.
Cărţile poştale de epocă, adesea uitate în etajerele buticurilor pentru antichităţi, în arhivele prăfuite sau în sertarele colecţionarilor particulari, constituie „obiecte de memorie” de la care pornind se poate reconstrui, asemeni unui mozaic, memoria istorică, arhitecturală urbană şi estetică a oraşului Bucureşti. Câţi dintre noi îşi amintesc de exemplu de parcul Carol I din Bucureşti (care a celebrat în acest an centenarul său) aşa cum era el înainte de comunişti (cu moscheea, Palatul Artelor, etc).
„Grila de analiză” a cărţilor poştale ilustrate vizează raporturile între istorie şi memorie în procesul de construcţie identitară locală şi naţională, proces ce presupune o „muncă de memorie” continuă, un efort de amintire. Cartea poştală este un fel de „fereastră peste lume”, deopotrivă întoarcere spre sine, act politic şi vector de legături sociale. Ea dezvăluie multiple experienţe şi amintiri, făcând apel la memoria individuală sau colectivă. Cartea poştală ilustrată este accesibilă tuturor şi nu impune o „lectură” prealabilă în raport cu cadrul restrictiv al scrisului. Acesta din urmă are un caracter linear, previzibil. Vizualul, dimpotrivă, impune o atitudine spontană, o percepţie de ansamblu şi permite ieşirea din linearitate prin procedee de reprezentare a realului şi prin transpunere. Imaginea este o reprezentare a realităţii şi are multiple resurse polisemantice. Ea este interactivă şi implică o participare a cititorului (sau a cititorilor cu amintiri comune), în procesul de „lucru al memoriei”.

Le Bucarest nostalgique entre mémoire et oubli

Monuments historiques disparus dans les cartes postales illustrées
Né et grandi à Bucarest, la capitale de la Roumanie m’a toujours inspiré un grand amour depuis mon enfance. C’était mon père qui m’a promené maintes fois parmi les rues, les anciens bâtiments, les églises et les monuments historiques, les parcs avec leur odeur d’autrefois, en m’expliquant ce que représente chacun, leur valeur historique, architecturale, etc. Pendant toute sa vie, il a gardé une nostalgie pour le Bucarest d’antan, appelé pendant l’époque de l’entre-deux-guerres, le «Petit Paris». À travers les années, son amour s’est exprimé par la collection de livres, des revues, des almanachs, des photos d’époque, des timbres postes, des cartes postales illustrées. Beaucoup de ces «lieux de mémoire» de l’histoire moderne et contemporaine de la Roumanie n’existent plus malheureusement ou s’ils existent encore, ils ont été mutilés et mis au dérisoire par le régime communiste, installé par la force en Roumanie après le 23 août 1944. Le parti communiste a manifesté une volonté acharnée d’effacer l’architecture monumentale et symbolique de la période précédente, fortement liée à la mémoire de la monarchie constitutionnelle. Par conséquent, les monuments détruits, parties intégrantes du patrimoine culturel et identitaire roumain et parfois universel sont restés juste dans la mémoire des Roumains de la deuxième et la troisième génération.
Les cartes postales d’époque, souvent oubliées sur les étagères des boutiques d’antiquités, dans les archives poussiéreuses ou dans les tiroirs des collectionneurs privés, constituent des «objets de mémoire» à partir desquels ont peut reconstruire, tout comme dans un jeu de puzzle, la mémoire historique, architecturale urbaine et esthétique de la ville de Bucarest. Combien d’entre nous se rappellent, par exemple, du parc Charles Ier (qui a célébré cette année son centenaire) tel qu’il était avant les communistes (avec la mosquée, le Palais des Arts, etc).
La «grille d’analyse» des cartes postales illustrées vise les rapports entre l’histoire et la mémoire dans le processus de construction identitaire locale et nationale, processus qui suppose un «travail de mémoire» continu, un effort de souvenance. La carte postale est une sorte de «fenêtre sur le monde», à la fois retour sur soi, acte politique et vecteur des liens sociaux. Elle dévoile plusieurs expériences et souvenirs en faisant appel à la mémoire individuelle ou collective. La carte postale illustrée est accessible à tous et n’impose pas une «lecture» préétablie par rapport au cadre restrictif de l’écriture. Cette dernière a un caractère linéaire, prévisible. Le visuel, au contraire, impose une attitude spontanée, une perception d’ensemble et permet de sortir de la linéarité par les procédés de représentation du réel et la transposition. L’image est une représentation de la réalité
et elle a plusieurs ressources polysémiques. Elle est interactive et implique une participation du lecteur (ou des lecteurs avec des souvenirs partagées) dans le processus de «travail de mémoire».

Cezar Banu

Minorităţi din România: Ţiganii

România, ţară est europeană cu o populaţie de peste 20 de milioane de locuitori, îşi fondează structurile actuale de guvernare pe democraţia constituţională. Statul român postcomunist acordă o mare libertate de afirmare politică şi culturală minorităţilor sale naţionale, precum cea maghiară (7% din populaţie), germană (1% din populaţie), romani (de ţigani, probabil mai mult de 4,5% din populaţie). După căderea comunismului (1989), Statul român democratic propune nu un melting pot de tip american, ci recunoaşterea diversităţii etnoculturale interne. Ca în toate societăţile plurietnice contemporane, este dificil de menţinut echilibrul fragil între conservarea unei identităţi naţionale şi recunoaşterea identităţii la care au dreptul minorităţile etnoculturale. De aici iau naştere, în general, numeroase probleme sociale şi tensiuni politice. Ţiganii constituie minoritatea naţională română care cunoaşte situaţia cea mai problematică. De ce şi care ar putea fi explicaţia ?
Trebuie să începem cu faptul că grupurile de ţigani au dezvoltat, în cursul istoriei lor, forme speciale de deplasare, cunoscute sub numele de nomadism. Plecaţi cel mai probabil din nordul Indiei înainte de secolul XII, ţiganii au ajuns în regiunea Mediteranei în secolul XIII. Mai multe valuri s-au deplasat (şi se deplasează încă) spre nord, nord-vest, sud-vest sau vest, până în America. Pe teritoriul românesc, primii ţigani sunt atestaţi spre sfârşitul secolului XIV. Deşi nomazi, în Principatele Române ţiganii au fost “legaţi de glie” aproape 500 de ani. Această formulă desemna, în epoca respectivă, obligaţia familiilor de ţigani de a fi nu neapărat legate de un loc aparte, ci de a fi în sclavie faţă de un anume proprietar funciar. Stăpânul putea fi voievodul, boierii sau mănăstirile. Instituţia Domniei a fost prima care a înţeles valoarea meseriilor ţigăneşti. Căldărari, Spoitori, Lăutari, Aurari sau Covătari – ţiganii constituiau o forţă economică necesară unui mediu rural majoritar agricol.
Sclavia nu a transformat nomadismul ţigan în sedentaritate, ci în diverse variante de semi mobilitate. În România, anumite evenimente au avut o influenţă aparte asupra raportului pe care ţiganii îl dezvoltă faţă de spaţiu: sedentarizarea forţată fără distribuirea de terenuri sub Maria Tereza şi Iosif al II-lea (sfârşitul secolului XVIII, Transilvania); sfârşitul sclaviei fără acces la pământ (mijlocul secolului XIX, Ţara Românească şi Moldova); proletarizarea sectorului agricol (sfârşitul secolului XIX), fără acordarea de terenuri, în pofida reformelor agrare. În mijlocul unei societăţi majoritar sedentare, pentru care cel ce nu poseda pământ era în afara ordinii tradiţionale de viaţă, este evident că ţiganii au constituit întotdeauna o diferenţă economică, socială şi culturală: uneori pozitivă, cel mai adesea negativă. Chiar dacă romantismul a dezvoltat o imagine ideală despre ţiganul călător, liber, muzician, având puteri oculte, realitatea presupunea de asemenea: viaţa în provizorat la marginea satelor sau oraşelor, din lipsă de pământ; stigmatele datorate neîncrederii populaţiei autohtone faţă de fraude, furturi, acte criminale; fuga continuă din faţa autorităţilor, din lipsă de acte; dispreţul pentru culoarea mai închisă a pielii. Ţiganii reprezentau, de fapt, un altul – un venetic în mod radical diferit. Această marginalizare a produs frustrări care au funcţionat ca un boomerang, în final creându-se crevase etnoculturale de durată.
Dacă pentru Europa de altădată ţiganii constituiau mai ales o problemă socială, în secolul XX ei au devenit o problemă de exterminare politică şi rasială. Astfel, începând cu 1940, în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, statutul populaţiei ţigăneşti s-a deteriorat în mod extrem în toată Europa. În România, ţara cu numărul cel mai mare de ţigani din lume (mai mult de un million), politicile faţă de minoritarii ţigani au cunoscut fluctuaţii. În timpul primei jumătăţi a secolului XX, ţiganii din România au cunoscut situaţii prospere unice în Europa. Ca şi în alte ţări, cel de-al II-lea Război Mondial aduce şi în România holocaustul ţiganilor. Odată cu instaurarea comunismului, acordarea statutului de etnie le-a lăsat un anume drept la existenţă ca minoritate. În anii ’60, numeroşi etnici ţigani făceau parte din aparatul puterii, recurgând la diverse represalii împotriva populaţiei româneşti. Începând cu anii ’70, ţiganii nu mai sunt înregistraţi în acte ca naţionalitate diferită, în scopul de a fi “mai bine integraţi”. De fapt, declarând că nu doreşte discriminarea ţiganilor, regimul comunist a produs o sistematică eradicare a lor din statistici. Pentru Ceauşescu, “problema ţigănească” trebuia să nu mai existe.
Astăzi, trăim o perioadă care pare să fi depăşit momentele negative ale istoriei ţiganilor. Odată cu căderea blocului communist, au apărut numeroase organizaţii politice ţigăneşti în tot estul Europei. Ca niciodată până acum, drepturile minorităţilor sunt reclamate şi respectate. Pentru a marca această ruptură istorică pozitivă, ţiganii au renunţat la vechiul denominativ, cel de ţigan, ca fiind prea încărcat de stigmate. Deşi se creează unele confuzii ştiinţifice, ei preferă numele de rom (rrom), cuvânt romani care înseamnă om şi care, în acelaşi timp, constituie numele unui important macro grup rom din Europa. Din 1997, Romii sunt recunoscuţi de către UE ca minoritate transnaţională fără teritoriu compact. În afară de afirmarea politică, asistăm astăzi la o accentuată recunoaştere a valorilor culturale romani. Se fac eforturi pentru înţelegerea acestui univers de viaţă diferit: modul de funcţionare al grupurilor, nunta şi ceremoniile, muzica şi dansurile, teritoriul şi habitatul ţiganilor, deplasările şi opririle; viitorul vechilor meserii ţigăneşti în cadrul economiei de piaţă.
Acest demers este constructiv mai ales la nivelul macro politicilor sociale. Dincolo de schimbările din ultimul timp, probleme apar încă, deoarece realităţile sociale nu urmează întotdeauna discursurilor politice. Uneori, conflicte locale sângeroase ies din rănile trecutului, prost vindecate de ambele părţi – cea a populaţiei majoritare şi cea a minoritarilor ţigani. Cum subliniază filmul Gadjo Dilo al lui Tony Gatlif, universul de viaţă al ţiganilor rămâne încă închis exteriorului, din cauza stigmatelor încă funcţionale – în parte false, în parte datorate realităţii. Noi (ţiganii) şi Gadje (străinii, non ţiganii) constituie dintotdeauna, conform specialiştilor, o opoziţie socioculturală. În pofida schimburilor economice dintre ele, aceste două universuri – cel al veneticului şi al sedentarului – nu s-au întâlnit decât prea puţin pe teritoriul lor interior. Nu este oare acesta un mecanism cu un grad de generalitate mai mare decât credem ? Să ne gândim doar la noi, ca imigranţi – câte case şi câte familii autohtone cunoaştem din interior ? Câte uşi sunt într-adevăr deschise?

Referinţe: D. Crowe, A history of the Gypsies of Eastern Europe and Russia; A. Fraser, The Gypsies; J.-P. Liégeois, Les Tsiganes; E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?; P. Williams (dir.), Tsiganes: identité, évolution.

Minorités de la Roumanie: Les Tsiganes

La Roumanie, pays est européen qui compte plus de 20 millions habitants, fonde ses structures actuelles de gouvernement sur la démocratie constitutionnelle. L’État roumain postcommuniste accorde ainsi beaucoup de liberté à l’affirmation politique et culturelle de ses minorités nationales, telles que la hongroise (7% de la population), l’allemande (1% de la population), la tsigane (probablement plus de 4,5% de la population). Depuis la chute du communisme (1989), l’État roumain démocratique propose non pas un melting pot à l’américaine mais la reconnaissance de la diversité ethnoculturelle interne. Comme dans toutes les sociétés pluriethniques contemporaines, il est difficile de gérer l’équilibre fragile entre la préservation d’une identité nationale et la reconnaissance de l’identité à laquelle ont le droit les minorités ethnoculturelles. Nombre de problèmes sociaux et de tensions politiques en émergent. Les Tsiganes constituent la minorité nationale roumaine qui connaît la situation la plus problématique. Pourquoi et comment l’expliquer?
D’abord, les groupes tsiganes ont développé, au cours de leur histoire, des formes spéciales de déplacement, qu’on connaît sous le nom de nomadisme. Partis le plus probablement du Nord de l’Inde autour du XIIe siècle, les Tsiganes sont arrivés au bord de la Méditerranée au XIIIe siècle. Plusieurs vagues se sont déplacées (et elles se déplacent encore) vers le Nord, Nord-Ouest, Sud-Ouest ou vers l’Ouest, jusqu’en Amérique. Sur le territoire roumain, les premiers Tsiganes sont attestés vers la fin du XIVe siècle. Même si nomades, les Tsiganes ont souffert, dans les Principautés roumaines, à peu près 500 ans de « liaison à la terre ». Cette formule désignait à l’époque l’obligation des familles tsiganes d’être liées pas nécessairement à un certain endroit mais à un certain propriétaire foncier, comme esclaves. Le maître pouvait être soit le Voïvode (l’autorité étatique suprême), soit les boyards (la noblesse), soit les monastères. Le Voïvode fût le premier à comprendre la valeur des savoir-faire tsiganes. Chaudronniers, Rétameurs, Musiciens, Travailleurs de l’or ou du bois – les Tsiganes étaient une force économique bien nécessaire dans un milieu rural majoritairement agricole.
L’esclavage n’a pas transformé le nomadisme tsigane en sédentarité mais en diverses variantes de semi mobilité. En Roumanie, certains événements ont eu une influence quant au rapport tsigane à l’espace : la sédentarisation forcée sans attribution de terres sous Marie-Thérèse et Joseph II (fin XVIIIe siècle, en Transylvanie); la fin de l’esclavage sans accès à la terre (milieu du XIXe siècle, en Valachie et Moldavie); la prolétarisation dans le secteur agricole (fin XIXe siècle) sans distribution de lopins de terre, malgré les réformes agraires. Au sein d’une société majoritairement sédentaire, où celui qui ne possédait pas des terres était en dehors de l’ordre traditionnel de vie, c’est évident que les Tsiganes ont toujours constitué une différence économique, sociale et culturelle : parfois positive, le plus souvent négative. Même si le romantisme a développé une image idéale du Tsigane voyageur, libre, musicien, chargé de pouvoirs mystiques, la réalité incluait aussi: la vie improvisée au bord des villages ou des villes, faute de terres; les stigmates dus à la méprise de la population autochtone face aux supercheries, aux vols, à la criminalité; la fuite perpétuelle devant les autorités, faute de papiers; la discrimination à cause de la couleur plus foncée de la peau. Les Tsiganes représentaient l’Autre – un « survenant » radicalement différent. Cette mise à l’écart, ou marginalisation, a engendré des frustrations à effet de boomerang, en créant finalement des crevasses ethnoculturelles à long terme.
Si pour l’Europe d’antan les Tsiganes constituaient surtout un problème social, au XXe siècle ils sont devenus un sujet d’extermination politique et raciale. Ainsi, à partir de 1940, durant toute la deuxième moitié du XXe siècle, le statut de la population tsigane s’est détérioré de manière extrême dans toute l’Europe. En Roumanie, le pays de l’Est avec le plus grand nombre de Tsiganes au monde (plus d’un million), les politiques envers la minorité tsigane ont connues des fluctuations. Durant la première moitié du XXe siècle, les Tsiganes de la Roumanie ont connu des situations prospères et uniques en Europe. Comme dans d’autres pays, la Seconde Guerre Mondiale amène, en Roumanie aussi, l’holocauste tsigane. Avec l’instauration du communisme, le statut d’ethnie accordé aux Tsiganes leur a laissé un certain droit à l’existence en tant que minorité. Dans les années ’60, nombre de minoritaires tsiganes se retrouvent dans l’apparat du pouvoir, en recourant aux représailles envers la population roumaine. À partir des années 1970, les Tsiganes ne sont plus enregistrés dans leurs papiers comme minorité, afin de « mieux les intégrer ». En effet, en déclarant la volonté de ne plus discriminer les Tsiganes, le régime communiste a enclenché un effacement systématique de leur nombre dans les statistiques. Pour Ceausescu, il fallait que « le problème tsigane » cesse d’exister.
Aujourd’hui, nous vivons une époque qui semble avoir dépassé ces moments négatifs de l’histoire tsigane. Avec la chute du bloc communiste, nombre d’organisations politiques tsiganes ont fait surface dans toute l’Europe de l’Est. Comme jamais auparavant, les droits des minorités ethniques sont réclamés et respectés. Pour marquer cette rupture historique positive, les Tsiganes ont renoncé à leur ancien dénominatif ethnique Tsigane, trop chargé de stigmates. Malgré certaines confusions scientifiques, ils préfèrent celui de Rom (Rrom), mot romani qui signifie homme et qui constitue, en même temps, l’ancien dénominatif d’un des macro groupes tsiganes de l’Europe. Depuis 1997, les Roms sont reconnus par l’UE en tant que minorité transnationale sans territoire compacte. À part l’affirmation politique, il y a aujourd’hui une forte reconnaissance des valeurs culturelles romani. On fait des efforts pour comprendre cet univers de vie différent : le fonctionnement social des groupes, le mariage et les fêtes, la musique et les danses; le territoire et l’habitat tsigane, les déplacements et les arrêts; l’avenir des anciens métiers tsiganes dans l’économie de marché.
Cette démarche est constructive surtout au niveau des macro politiques sociales. Malgré les changements des derniers temps, des problèmes surgissent encore, car les réalités sociales ne suivent pas toujours les discours politiques. Parfois, des conflits locaux sanglants surgissent des blessures du passé, mal guéries, des deux côtés – celle de la population majoritaire et celle des minoritaires tsiganes. Comme le film Gadjo Dilo de Tony Gatlif l’a bien souligné, l’univers tsigane de vie reste encore fermé à l’extérieur, conséquence de stigmates encore présents, en partie fausses, en partie dus à la réalité. Le Nous (les Tsiganes) et les Gadjé (les non Tsiganes) constituent depuis toujours, selon les spécialistes, une opposition socioculturelle. Malgré les échanges économiques, ces deux univers – celui du « survenant » et celui du sédentaire – ne se sont entrecroisés que très peu sur le territoire de leurs vraies vies intérieures. N’est-ce pas un mécanisme identitaire plus général que nous croyons ? Pensons justement à nous, comme immigrants – combien de maisons et de familles de souche connaissons nous de l’intérieur ? Combien de portes sont-elles ouvertes ?

Références: D. Crowe, A history of the Gypsies of Eastern Europe and Russia; A. Fraser, The Gypsies; J.-P. Liégeois, Les Tsiganes; E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie : des citoyens à part entière?; P. Williams (dir.), Tsiganes : identité, évolution.

Alina Nogradi