Inginer aeronautic de excepţie, proiectant, constructor, pilot şi inventator, Aurel Vlaicu a fost unul din pionierii aviaţiei mondiale. Aparatele proiectate şi construite de Vlaicu au înregistrat performanţe deosebite, fiind avangardiste pentru epoca sa.
Aurel Vlaicu s-a născut la Binţinţi, pe valea Mureşului, într-o familie respectabilă de plugari. După terminarea studiilor elementare la şcoala din satul natal, urmează liceul Calvin din Orăştie şi îşi susţine bacalaureatul la Sibiu, în 1902. Cu înclinaţii deosebite spre geometrie şi matematică precum şi animat de dorinţa de a descoperi misterul zborului, se înscrie la Facultatea de Mecanică a Universităţii din Budapesta. Nemulţumit de lipsa de documentaţie despre maşinile de zburat de acolo, părăseşte această universitate după două trimestre de studiu şi se înscrie la Universitatea Ludwig-Maximilians de la Munchen, pe care o absolvă în 1907. Anul 1908 îl găseşte pe tânărul Aurel Vlaicu inginer la uzinele de automobile Opel de la Russelsheim, unde este apreciat pentru inventivitatea, intuiţia şi dexteritatea lui excepţionale. Decis să construiască o maşină de zburat pentru ţara sa, în 1909 se întoarce în satul natal unde, cu mijloace financiare limitate, construieşte un planor cu care reuşeşte o serie de zboruri. Succesele înregistrate cu acest planor îl motivează pentru a construi un avion (1910), la Arsenalul Armatei din Bucureşti. Acest prim avion numit Vlaicu I a fost un succes, aparatul reuşind să zboare fără modificări, lucru deosebit de rar pentru acea epocă. Se spune că numeroşi afacerişti străini au vrut să-i cumpere avionul, dar Vlaicu considera invenţiile sale ca pe nişte copii, care bineînţeles că nu pot fi vânduţi. În 1911 construieşte un al doilea avion pe care-l numeşte Vlaicu II, cu care, în 1912, câştigă două premii la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Premiul întâi i-a fost acordat pentru lansarea la ţintă a unui proiectil iar locul al doilea, pentru aterizarea la punct fix. Originalitatea avioanelor construite de către Aurel Vlaicu consta nu numai în forma de săgeată a aparatului dar şi în dispunerea a două elice în tandem, a aripilor cu profil variabil şi a prezenţei trenului de aterizare cu roţi independente. Un avantaj major al avioanelor construite de Vlaicu îl constituia câmpul de viziune al pilotului, liber în toate direcţiile. Între 1912 şi 1913 proiecteză primul avion de construcţie metalică din lume, însă visul de a-l vedea construit îi este spulberat de moartea fulgerătoare survenită pe 13 septembrie 1913, în încercarea de a trece Carpaţii cu avionul Vlaicu II. După trecerea lui Vlaicu în nefiinţă, prietenii săi Silişteanu şi Magnani finalizează, în memoria sa, construcţia aparatului metalic şi îl intitulează Vlaicu III, cu care reuşesc câteva zboruri scurte. În 1948 Aurel Vlaicu a fost numit membru de onoare post-mortem al Academiei Române iar în 1953, la 40 de ani de la moartea sa, a fost tipărit un timbru cu portretul şi aeroplanul său. Pentru a onora contribuţiile sale deosebite la evoluţia aeronauticii mondiale, fostul aeroport Băneasa din Bucureşti ca şi satul natal Binţinţi îi poartă numele.

Ingénieur aéronautique d’exception, constructeur, pilot et inventeur, Aurel Vlaicu a été l’un des pionniers de l’aviation. Les appareils conçus et fabriqués par Vlaicu ont eu des performances remarquables, ŕ l’avant-garde de leur époque.
Aurel Vlaicu est né en 1882 ŕ Bintinti, en Roumanie, dans une famille respectée d’agriculteurs. Ŕ la fin des études ŕ l’école primaire dans son village natal, il poursuit son éducation au lycée Calvin de Orastie (Roumanie) et passe son examen de capacité ŕ Sibiu, en 1902. Ses compétences remarquables pour la géométrie et les mathématiques ainsi que son ambition de découvrir le secret du vol l’ont déterminé de s’inscrire ŕ la Faculté de Mécanique de l’Université de Budapest. Mécontent du manque de documentation concernant les machines volantes, il quitte cette université aprčs 2 sessions d’étude et s’inscrit ŕ l’Université Ludwig-Maximilians de Munich, qu’il termine en 1907. L’année 1908 trouve le jeune Aurel Vlaicu en tant qu’ingénieur aux usines d’automobiles Opel de Rüsselsheim oů il est trčs apprécié pour son inventivité, son intuition et sa dextérité exceptionnelles. Décidé de construire une machine volante pour son pays, Vlaicu retourne dans son village natal et, męme avec des moyens financiers limités, il construit un planeur avec lequel il entreprend une série de vols. Le succčs enregistré avec le planeur l’encourage de construire un avion ŕ l’Arsenal de l’Armée de Bucarest en 1910. Il appelle son premier avion Vlaicu I et il réussit ŕ le faire voler sans lui apporter des modifications, ce qui était exceptionnel pour son époque. En 1911, Vlaicu construit un deuxičme avion, Vlaicu II, avec lequel il gagne deux prix au meeting aérien de 1912 ŕ Aspern, en Autriche. Il a reçu le premier prix pour avoir lancé un projectile au point de mire, et le 2e prix pour l'atterrissage au point fixe. L’originalité des appareils construits par Aurel Vlaicu était due non seulement ŕ leur forme de flčche mais aussi ŕ la disposition des deux hélices en tandem, aux ailes avec profil variable et ŕ la présence du train d’atterrissage muni de roues indépendantes. Un avantage majeur des avions de Vlaicu était le champ de vision du pilot libre dans toutes les directions. Entre 1912 et 1913 il conçoit le premier avion de construction métallique au monde. Son ręve de voir cet appareil construit ne se réalise pas, puisqu’il meurt dans une tentative de survoler les Carpates avec l’avion Vlaicu II. Aprčs sa mort, ses amis, Silisteanu et Magnani, finalisent la construction de l’appareil métallique, Vlaicu III, et ils réalisent quelques courts vols avec cette machine. En 1948, Aurel Vlaicu est nommé membre d’honneur post-mortem de l’Académie Roumaine et un timbre poste avec son portrait et son aéroplane est imprimé en 1953, 40 ans aprčs sa disparition. Pour honorer ses contributions remarquables au développement de l’aéronautique mondiale, un aéroport de Bucarest ainsi que son village natal (anciennement Bintinti) portent aujourd’hui le nom Aurel Vlaicu.

Carmen Tibirna

François de Montmorency-Laval

(1623-1708)

François de Montmorency-Laval se naşte la Montigny-sur-Avre, în Franţa, pe 30 aprilie 1623. Tatăl său, Hugues de Laval, face parte din familia Montmorency, ramura de Laval. François de Montmorency-Laval preferă însă să se semneze întotdeauna „François de Laval”. Îşi face studiile la Collčge des Jésuites de La Flčche şi este ordonat preot la 1 mai 1647, apoi vicar apostolic al Noii-Franţe, fiind sfinţit episcop la 8 decembrie 1658, în Abaţia Saint-Germain-des-Prés la Paris. François de Laval ajunge la Québec la 16 iunie 1659, ca prim Episcop de Québec.
Generos şi plin de devotament pentru dioceza sa, Monseigneur de Laval se implică activ în viaţa pastorală a Québecului, ca şi în procesul evanghelizării amerindienilor. La 26 martie 1663, Monseigneur de Laval fondează Séminaire de Québec, care are ca scop cel de „a da preoţi bisericii din Québec”. Acest act fondator a stat la baza deschiderii instituţiilor Grand Séminaire de Québec (1668) şi Petit Séminaire de Québec (1668) – o reşedinţă pentru viitorii preoţi, unde opt canadieni şi şase huroni se pregătesc pentru misiunea ecleziastică.
La 14 martie 1665, Monseigneur de Laval stabileşte confreria Sainte-Famille la Québec. La 1 octombrie 1674, cu acordul papei Clément al X-lea, biserica parohială din Québec – Bazilica Notre-Dame din Québec – devine catedrală. La 6 august 1676, Monseigneur de Laval canonizează Congregaţia Filles séculičres de Notre-Dame din Montréal, fondată de Marguerite Bourgeoys. În 1687 pune piatra de temelie a clădirii propriu-zise a Seminarului, care va fi terminată abia după douăzeci de ani. În cursul anului 1684, Monseigneur de Laval canonizează mai multe parohii din Québec, printre care şi Nativité de Notre-Dame din Beauport.
În vârstă de 85 de ani, François de Laval încetează din viaţă la Québec, la 8 mai 1708. Este înmormântat în cripta Bazilicii Notre-Dame din Québec, într-o capelă funerară inaugurată la 29 mai 1993. Capela Sainte-Famille prezintă pe pereţii exteriori figuri reprezentând două familii: una de amerindieni şi una franceză, copiii lor fiind la mijloc şi având rolul de intermediari între cele două culturi. Un râu care simbolizează mijlocul de evanghelizare a amerindienilor este de asemenea reprezentat. În centrul capelei există o placă de plumb care se afla iniţial pe mormântul original al lui Monseigneur de Laval, beatificat la 22 iunie 1980 de către papa Ioan Paul al II-lea. În amintirea lui François de Laval, în zilele noastre numele lui este purtat de oraşul Laval, în provincia Québec şi Universitatea Laval, în oraşul Québec.

François de Montmorency-Laval naît ŕ Montigny-sur-Avre, en France, le 30 avril 1623. Son pčre, Hugues de Laval, appartenait ŕ la famille des Montmorency, ŕ la branche de Laval. François de Montmorency-Laval préfčre toujours signer simplement «François de Laval». Il fait ses études au collčge des Jésuites de La Flčche et il est ordonné prętre le 1er mai 1647, puis vicaire apostolique de la Nouvelle-France, étant consacré Évęque le 8 décembre 1658, en l’Abbaye Saint-Germain-des-Prés ŕ Paris.
François de Laval arrive ŕ Québec le 16 juin 1659, comme premier Évęque de Québec. Généreux et plein de dévotion pour son diocčse, Monseigneur de Laval s’implique activement dans le développement de la vie pastorale de Québec et dans le processus d’évangélisation des Amérindiens. Le 26 mars 1663, Monseigneur de Laval fonde le Séminaire de Québec, qui a comme but celui de «servir de clergé ŕ l’Église de Québec». Celui-ci était la base pour l’ouverture du Grand Séminaire de Québec (1668) et du Petit Séminaire de Québec (1668) – une résidence pour les futurs prętres, oů huit Canadiens et six Hurons se préparent ŕ la mission ecclésiastique.
Le 14 mars 1665 Monseigneur de Laval établie la confrérie de la Sainte-Famille ŕ Québec. Le 1er octobre 1674, avec l’accord du pape Clément X, l’église paroissiale de Québec – la Basilique Notre-Dame de Québec – devient cathédrale. Le 6 aoűt 1676 Monseigneur de Laval canonise la Congrégation des filles séculičres de Notre-Dame de Montréal, fondée par Marguerite Bourgeoys. En 1678 il pose la premičre pierre de l’édifice du Séminaire proprement dit, qui sera pręt une vingtaine d’années plus tard. Au cours de 1684 Monseigneur de Laval érige canoniquement plusieurs paroisses ŕ Québec, dont La Nativité de Notre-Dame de Beauport.
Âgé de 85 ans, François de Laval meurt ŕ Québec, le 8 mai 1708. Il est enterré dans la crypte de la Basilique Notre-Dame de Québec, dans une chapelle funéraire inaugurée le 29 mai 1993. La chapelle de la Sainte-Famille présente sur les murs extérieurs des figures représentant deux familles: l’une amérindienne, l’autre française, leurs enfants étant au milieu et ayant le rôle d’intermédiaires des deux cultures. Une rivičre qui symbolise le moyen d’évangélisation des Amérindiens est aussi représentée. Au centre, il y a une réplique de la plaque de plomb qui se trouvait sur le tombeau original de Monseigneur de Laval, béatifié le 22 juin 1980 par le pape Jean-Paul II. Ŕ la mémoire de François de Laval, de nos jours son nom est porté par la ville de Laval, dans la province de Québec et l’Université Laval, dans la ville de Québec.

Imre Nogradi

Cântecul Zorilor

În fiecare toamnă, în luna octombrie, sărbătorim una din cele patru mari Sâmbete ale morţilor de peste an: Moşii de toamnă sau Moşii de Sâmedru. Despre această temă complexă a morţii în tradiţiile româneşti ar fi multe de spus. Am ales însă să vorbim despre Cântecul Zorilor, un cântec funebru aparte, atestat în Banat, Hunedoara, nord-vestul Olteniei. Cântecul Zorilor are o linie melodică unică în folclorul muzical românesc, fiind de o mare arhaicitate. C. Brăiloiu, cel mai important etnolog-muzicolog român, afirmă că nu este un simplu bocet, ci un străvechi cântec funerar : “Trăsăturile arhaice ale formei sale, elementele mitologice precreştine din conţinutul său au fost puse în evidenţă (şi) de O. Bârlea, care a demonstrat convingător existenţa speciei într-o epocă anterioară formării zonelor etnografico-folclorice şi dialectale cunoscute nouă astăzi”.
Ritualul în care sunt performate cântecele funerare de Zori are la bază o viziune mitică ce tratează moartea ca o călătorie şi postexistenţa ca un alt mod de a fi: “Pretutindeni în lumea tradiţională moartea este sau a fost considerată o a doua naştere, începutul unei existenţe noi, spirituale. Cu toate acestea, cea de a doua naştere nu este naturală precum prima – naşterea biologică; adică nu este dată, ci trebuie creată ritual”. Imaginarea morţii ca o mare călătorie are ca rezultat o serie de practici rituale legate de Marele Drum. Acestea acompaniază interpretarea Cântecelor de Zori, fiind în acelaşi timp descrise chiar în textele lor. Se creează astfel un paralelism între gesturile făcute în timpul înmormântării şi “petrecerea” (petrecania = înmormântarea) descrisă în Cântecele de Zori: “Drumul dalbului drumeţ capătă în Cântecul de petrecut (variantă a Cântecului Zorilor) valenţe de mit. Parcurgerea lui integrală echivalează, în fond, cu salvarea răposatului, cu esenţiala posibilitate a acestuia de a se desprinde de condiţia vieţii” şi de a porni întins pe drumul dî la mâna direaptă, drumul cel bun care-l va duce printre răzoare semănate cu flori – imagine arhaică a Raiului.
Deşi sensul comun al cuvântului zori este cel de răsărit, în Cântecul Zorilor cuvântul are un sens mai vechi: a zori (cuiva) însemna a(-i) ura (ceva). Iată un citat care evidenţiază faptul că acest cântec funerar nu este neapărat legat de momentul răsăritului, cum s-ar putea imagina la o primă impresie: “A treia zi după răposare urmează, de regulă, înmormântarea sau îngropăciunea (...) În Banat, nici un român nu se îngroapă dimineaţa din cauză că neamurile sale voiesc a-i expedia sufletul către ţinta sa dimpreună cu mergerea spre hodină a soarelui. În cazul contrar, se tem că sufletul răposatului, pe când se află soarele în urcare, lesne ar putea să apuce pe căi rătăcite şi să cadă apoi jertfă vreunui strigoi rătăcitor”.
A petrece mortul pe ultimul său drum spre lumea drepţilor presupune executarea unor rituri de despărţire: “În unele părţi din Transilvania şi Banat, după ce s-a scos sicriul cu mortul din casă, cei ce rămân în urmă răstoarnă scaunele şi mesele, arătând prin aceasta turburarea produsă prin moarte”. Tot în categoria ritualurilor de despărţire intră întoarcerea oglinzilor, lovirea sicriului de prag sau spargerea unei oale cu cenuşă la ieşirea mortului din casă. După performarea acestor gesturi, cortegiul funerar porneşte spre cimitir, cântecele funerare de Zori îndemnând în paralel sufletul mortului să pornească la drum şi să plătească cele nouă vămi. Ce s-ar întâmpla dacă defunctului nu i-ar fi cântate Zorile? “Asta nu să poace cu nişi un chip. Mortu nişi nu poate pleca din casă fără asta, că n-ar şci încotro s-o apuşe şî şe să facă”.
Cântecul Zorilor are aşadar rolul unui text escatologic, de ghid de călătorie spre lumea cealaltă, aşa cum erau papyrus-urile egiptene aşezate în mâna faraonilor sau tăbliţele orfice precreştine din lumea greco-romană (orfismul este primul cult religios precreştin care propune salvarea sufletului după moarte). De altfel, studii de specialitate consideră că rădăcinile acestui cântec străvechi ar fi cultele orfice de origine egipteană, răspândite la un moment dat în toată lumea romană, inclusiv în Dacia. Vechimea textelor de Zori este susţinută şi de modelul escatologic pe care îl propun, anterior Raiului şi Iadului creştin: este vorba de motivul celor două căi, “de-a dreapta” şi “de-a stânga”, ce duc spre lumea cealaltă, imaginată simplu fie ca un câmp cu flori, “cu mese-ntinse şi făclii aprinse”, fie ca un câmp cu spini.

Surse: M. Kahane et.al., Cântecul Zorilor şi bradului; M. Pop, Mitul marii treceri; V. Creţu, Mitul marelui drum în cântecele ceremoniale de petrecut din Banat; S. Florea-Marian, Înmormântarea la români

Alina Nogradi