Marele patriot transilvănean s-a născut la Bădăcin, Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj, la 8 ianuarie 1873. După terminarea studiilor primare la Blaj şi a gimnaziului reformat la Zalău, a studiat la universităţile din Cluj, Viena şi Budapesta, obţinând doctoratul în drept, în 1896. Din perioada studenţiei a fost atras de mişcarea pentru drepturile românilor din Transilvania, fiind ales preşedinte al Societăţii „Petru Maior”. Între 1898-1915 a fost avocat pledant la Şimleul Silvaniei şi jurisconsult al Mitropoliei Române Unite. În 1904 a fost ales vicepreşedinte al Partidului Naţional Român (PNR), iar în 1906 a devenit deputat în parlamentul de la Budapesta. A participat la primul război mondial, în calitate de locotenent de artilerie pe frontul din Italia.
La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918) a fost ales preşedinte al Consiliului Dirigent al Unirii, organism cu rol executiv. Între 1919-1926 a fost preşedintele PNR. Tot în 1919 a devenit membru de onoare al Academiei Române. După fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional a fost ales preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ), funcţie pe care a deţinut-o, cu excepţia perioadei 1933-1937 (Ion Mihalache), până la desfiinţarea partidului de către comunişti, în iulie 1947. A fost preşedintele Consiliului de Miniştri de trei ori.
Consecvent crezului său politic, de respectare a valorilor democratice, Iuliu Maniu s-a opus politicii autoritare promovate de regele Carol al II-lea (1938-1940), de mareşalul Ion Antonescu (1940-1944), ca şi tendinţelor totalitare manifestate în acea vreme de Germania nazistă, de Italia fascistă şi de Uniunea Sovietică. Considerat de către unii din contemporani „omul pertractărilor”, „Sfinxul de la Bădăcin” a luat unele decizii politice considerate controversate: refuzul de a participa la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la Alba Iulia (1922), ca semn de protest pentru tendinţele autoritare ale liberalilor conduşi de Ion IC Brătianu, a sprijinit restauraţia carlistă (1930) şi a pregătit din umbră lovitura de stat de la 23 august 1944 împreună cu alţi lideri ai opoziţiei antiantonesciene, fără însă a participa direct la acest act. În 1947, sub pretextul că unii lideri ţărănişti au încercat să fugă în străinătate (înscenarea de la Tămădău), PNŢ a fost dizolvat iar principalii săi lideri, după un simulacru de proces, au fost condamnaţi la pedepse grele cu închisoarea. Iuliu Maniu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. S-a stins în 1953, în închisoarea de la Sighet şi a fost înmormântat în cimitirul închisorii, într-un loc necunoscut.

Iuliu Maniu et la constance d’une vision politique

Le grand patriote de la Transylvanie est né ŕ Badacin, Simleul Silvaniei, le district de Salaj, le 8 janvier 1873. Aprčs avoir terminé les études primaires ŕ Blaj et le gymnasium reformé ŕ Zalau, il a étudié dans les universités de Cluj, Vienne et Budapest, en obtenant le doctorat en droit, en 1896. Depuis la période estudiantine, il a été attiré par le mouvement militant pour les droits des Roumains de la Transylvanie, en étant élu président de la Société « Petru Maior ». Entre 1898-1915, il a été avocat ŕ Simleul Silvaniei et jurisconsulte de l’Église Métropolitaine Roumaine Unie. En 1904, il a été élu vice président du Parti National Roumain (PNR) et en 1906 est devenu député dans le parlement de Budapest. Il a participé ŕ la Premičre Guerre mondiale, en tant que lieutenant d’artillerie sur le front d’Italie.
Ŕ la Grande Assemblée Nationale d’Alba Iulia (le 1er Décembre 1918) a été élu président du Conseil Dirigeant de l’Union, organisme ayant le rôle d’exécutif. Entre 1919-1926, il a été le président du PNR. Aussi en 1919, il est devenu membre d’honneur de l’Académie Roumaine. Aprčs la fusion du Parti Paysan avec le Parti National, il a été élu président du Parti National Paysan (PNP), fonction qu’il a occupée, sauf pour la période 1933-1937 (Ion Mihalache), jusqu’ŕ la dissolution du parti par les communistes, en juillet 1947. Il a été élu trois fois président du Conseil de Ministres.
Fidel ŕ sa vision politique, au respect des valeurs démocratiques, il s’est opposé ŕ la politique autoritaire promue par le roi Charles II (1938-1940), le maréchal Ion Antonescu (1940-1944) de męme qu’aux tendances totalitaires manifestées par l’Allemagne nazie, l’Italie fasciste et l’Union Soviétique. Considéré par certains contemporains «l’homme des hésitations», le «Sfinx de Badacin» a pris certaines décisions plutôt controversées: le refus de participer au couronnement du roi Ferdinand et de la reine Marie, ŕ Alba Iulia (1922) en signe de proteste contre les tendances autoritaires des libéraux dirigés par Ion IC Brătianu, le soutien de la restauration carliste (1930) et la préparation, en cachette, du coup d’État du 23 aoűt 1944 avec d’autres dirigeants de l’opposition anti antonescienne, sans participer directement ŕ cet acte. En 1947, sous le prétexte que certains dirigeants du PNP ont essayé ŕ s’enfuir ŕ l’étranger (le scénario de Tamadau), le PNP a été dissolu et ses principaux dirigeants, aprčs un simulacre de procčs, ont été condamnés aux lourdes peines de prison. Iuliu Maniu a été condamné ŕ vie aux travaux forcés. Il s’est éteint en 1953, dans la prison de Sighet et a été enterré dans le cimetičre de la prison, dans un endroit inconnu.

Cezar Banu

Dimitrie Gusti - un pionier al sociologiei româneşti

Dimitrie Gusti, ilustră figură a sociologiei româneşti, filozof, estetician, fondator de şcoală şi excelent administrator s-a născut în 1880, în Bucureşti. Studiile universitare le-a făcut în Germania şi Franţa, mai întâi ca student în filozofie şi apoi în ştiinţe juridice la Berlin. După terminarea studiilor în Germania a lucrat un timp la Paris, cu celebrul sociolog francez Émile Durkheim.
Activitatea sa ştiinţifică este de-a dreptul impresionantă. A fost profesor la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, ministru al învăţământului (1932-1933), membru al Academiei Române din 1919 şi apoi preşedintele ei (1944-1946), membru al mai multor academii, societăţi şi institute de sociologie de peste hotare. Între altele, a iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925-1948). Tot el a obţinut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. A înfiinţat şi a condus revistele Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială (1919-1943), Sociologie românească (1936-1944) ca şi Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919-1921), Institutul Social Român (1921-1939, 1944-1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939-1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947-1948).
Printre lucrările sale de referinţă menţionăm Egoismus und Altruismus (1904), Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik (1908), Cosmologia elenă (1929), Sociologia militans (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (2 vol., 1939), Problema sociologiei (1940), La science de la réalité sociale (1941), Enciclopedia României, vol. I-IV, Bucureşti (1938, 1938 1943).
Dimitrie Gusti este fondatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. Plecând de la sistemul său sociologic, bazat pe teoria unităţilor şi a proceselor sociale, el a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale şi nu numai (medici, ingineri, agronomi, învăţători, muzicologi, etc).
În 1936 a creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului din Bucureşti, care azi îi poartă numele. Adevărat muzeu etnografic în aer liber, întins pe 10 ha, acesta reprezintă o sinteză a unei serii de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale ţării, realizate în cadrul seminariilor de teren ale şcolii sale sociologice: 1925-Goicea-Dolj, 1926- Ruseţu-Brăila, 1927-Nereju-Vrancea, 1928-Fundu Moldovei, 1929-1932-Drăguş-Făgăraş, 1930- Runcu-Gorj, 1931- Cornova-Basarabia. La Muzeul Satului au fost aduse din locurile de origine, gospodării ţărăneşti, construcţii cu caracter comunitar şi instalaţii tehnice, pentru a reflecta cultura şi civilizaţia sătească din România, modul de viaţă tradiţional din secolele XVIII-XX.
Întrucât ideile sale nu aveau nimic în comun cu ideologia marxist-leninistă, marele sociolog român a fost marginalizat de către comunişti după 1944, aceştia retrăgându-i din circulaţie operele sau închizând instituţiile cărora le fusese un adevărat Mecenna. S-a stins discret în 1955, în ţară, deşi mulţi prieteni occidentali şi din Statele Unite l-au sfătuit să emigreze.

Dimitrie Gusti - un pionnier de la sociologie roumaine

Dimitrie Gusti, illustre figure de la sociologie roumaine, philosophe, esthéticien, fondateur d’école et excellent administrateur, est né en 1880, ŕ Bucarest. Il a fait ses études universitaires en Allemagne et en France, d’abord comme étudiant en philosophie et ensuite en sciences juridiques ŕ Berlin. Ŕ la fin de ses études en Allemagne, il a travaillé quelque temps ŕ Paris, avec le célčbre sociologue français Émile Durkheim.
Son activité scientifique est tellement impressionnante. Il a été professeur aux universités de Jassy et de Bucarest, ministre de l’enseignement (1932-1933), membre de l’Académie Roumaine depuis 1919 et ensuite son président (1944-1946), membre de plusieurs académies, sociétés et instituts de sociologie ŕ l’étranger. En outre, il a initié et a coordonné l’action de recherche monographique des villages de la Roumanie (1925-1948). Il a aussi obtenu la légalisation du service social (1939), par laquelle on institutionnalisa, pour la premičre fois dans le monde, la recherche sociologique, combinée avec l’action sociale et la pratique sociale. Il a fondé et a dirigé les revues Les Archives pour la science et la reforme sociale (1919-1943), Sociologie roumaine (1936-1944), de męme que l’Institut Social Romain (1921-1939, 1944-1948), l’Institut de sciences sociales de la Roumanie (1939-1944), le Conseil national de la recherche scientifique (1947-1948).
Parmi ses travaux de référence mentionnons Egoismus und Altruismus (1904), Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik (1908), Cosmologia elenă (1929), Sociologia militans (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (2 vol., 1939), Problema sociologiei (1940), La science de la réalité sociale (1941), Enciclopedia României, vol. I-IV, Bucureşti (1938, 1938 1943).
Dimitrie Gusti est le fondateur de l’École sociologique (monographique) de Bucarest. En partant de son systčme sociologique, basé sur la théorie des unités et des processus sociaux, il a fondé la méthode monographique, méthode qui suppose l’approche simultanée, multidisciplinaire du sujet sur les cadres et manifestations, en utilisant des équipes de spécialistes du domaine des sciences sociales et non seulement (médecins, ingénieurs, agronomes, instituteurs, musicologues).
En 1936, il a créé, avec Victor Ion Popa, H. H. Stahl et G. Focşa, le Musée du Village de Bucarest, qui aujourd’hui porte son nom. Authentique musée ethnographique en plein air, sur une superficie de 10 ha, celui-ci représente la synthčse d’une série de recherches monographiques interdisciplinaires dans des villages de diverses régions du pays, réalisées dans le cadre des séminaires sur le terrain de son école sociologique: 1925-Goicea-Dolj, 1926-Ruseţu-Brăila, 1927-Nereju-Vrancea, 1928-Fundu Moldovei, 1929-1932-Drăguş-Făgăraş, 1930- Runcu-Gorj, 1931- Cornova-Basarabia. Au Musée du Village ont été aportés de leurs endroits d’origine, des proprietés paysannes, des constructions ŕ caractčre communautaire et des installations techniques, pour reveler la culture et la civilisation villageoise de la Roumanie, le mode de vie traditionnel des XVIIIe-XXe sičcles.
Puisque ses idées n’ont rien ŕ voir avec l’idéologie marxiste-léniniste, aprčs 1944 le grand sociologue roumain a été marginalisé par les communistes, qui lui ont retiré de la circulation ses ouvres et męme fermé des institutions dont il a été un vrai Mecenne. Il s’est éteint discretement en 1955, dans le pays, malgré les conseils d’immigrer de ses amis occidentaux et des États Unis.

Cezar Banu

Calendarul lupului

În satele din Europa de Est, luna noiembrie este în mod particular marcată de figura lupului. Calendarul sărbătorilor religioase este de multe ori dublat de calendare populare arhaice.
„Calendarul lupului” este unul dintre acestea. În România, acest calendar este constituit din trei perioade aşezate „sub semnul lupului”. Prima perioadă începe cu respectarea sărbătorii Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie), „patron al lupilor”, care le hotăreşte în această zi prada la care au dreptul pe parcursul anului. Zilele dintre 25 ianuarie şi 3 februarie, numite Filipii de iarnă, sunt ţinute contra „răului de lup”, prin respectarea anumitor interdicţii de lucru.
O a doua perioadă a anului în care lupul revine în actualitatea rituală a satului este cea din jurul datei de 29 iunie – numită şi Soborul lupilor. În această zi, se crede că lupii se adună la o răscruce, iar Sfântul Petru le împarte pâine să mănânce; lupilor rămaşi flămânzi le împarte uneori vite sau oameni.
Ultimul grup de zile consacrate lupului este în noiembrie. Între 12 şi 21 noiembrie sunt Filipii de toamnă, sărbători ţinute mai ales de femei. Aceşti Filipi sunt consideraţi un fel de „penaţi”, duhuri protectoare ale casei. În aceste zile, este interzis lucrul cu orice obiect ascuţit, cusutul cu aţă roşie, torsul lânii, datul cărbunilor din vatră. Se crede că, dacă aceste interdicţii nu se respectă, lupii au acordul Sfântului Petru să mănânce vitele sau copiii de la casa respectivă. În ultima zi de Filipi se lipeşte cu lut gura cuptorului, pentru ca gura lupului să fie la rândul ei lipită. Această perioadă de toamnă se încheie cu „păzitul usturoiului” de Sfântul Andrei (30 noiembrie), când toată familia consumă usturoi, ferestrele şi uşile se ung cu usturoi şi se spun toată noaptea poveşti pentru a alunga fiarele şi strigoii.
De fapt, tot acest ciclu de toamnă este grupat în jurul unor momente cruciale din viaţa lupului: în octombrie se formează haitele, încep atacurile pentru procurarea hranei, iar în noiembrie începe perioada de împerechere. Acest animal „se înmulţeşte şi dă viaţă într-o perioadă în care natura este moartă”. Prin urmare, lupul este, în mitologia românească, un animal reprezentat în multe funerare ca având legături simbolice cu morţii, cu strigoii. Lupul este cel care conduce sufletele pe lumea cealaltă.
La naşterea unui copil cu căiţă roşie pe cap, lupul este prezent ca duh căruia acel copil îi este destinat. „Moaşa iese repede afară şi strigă: Auziţi lume că s-a născut un lup pe pământ ! Nu e lup să mănânce lumea, ci e lup să muncească şi să aibă trişte de ea”. Astfel, moaşa recunoaşte identitatea-lup a copilului, dar o neagă repede încercând să-l recupereze pentrul genul uman.
Totuşi, multe poveşti şi legende relatează despre transformarea oamenilor în lupi. Omul născut să fie lup nu este conştient de starea lui şi nu poate scăpa destinului său. Astfel, el se trasformă în lup mai ales la lună nouă, când pradă în haită cu lupi adevăraţi. Cum schimbarea din om în animal este sub semnul violenţei, doar prin violenţă poate fi readus în starea umană: lovit sau însângerat, el redevine om. Pe o arie extrem de extinsă în toată Europa, de altfel, omul-lup este prezent, după M. Eliade fiind „proiectarea în imaginar” a unor foarte vechi ritualuri de iniţiere a tinerilor în arta războiului, prin mascarea în lupi şi preluarea temporară a comportamentuluiu fiarei. Figură arhaică şi complexă, omul-lup este prezent chiar şi la Québec, în anumite povestiri mitologice.

Referinţe: M. Coman, Bestiarul mitologic românesc, 1996;
M. Mesnil, Un anotimp al rătăcirilor sufletului: omul-lup, 1997

Le calendrier du loup

Pour les villageois de l’Europe de l’Est, le mois de novembre est particuličrement lié ŕ la figure du loup. Le calendrier des fętes religieuses est plusieurs fois doublé par des calendriers populaires archaďques.
Le «calendrier du loup» est l’un parmi ces calendriers. En Roumanie, il est constitué de trois périodes de temps mises sous le «signe du loup». Le premier intervalle commence par la fęte de Saint-Pierre d’hiver (le 16 janvier), «le patron des loups» qui, ce jour-ci, décide de la proie ŕ laquelle chaque loup a le droit durant l’année. Les jours entre le 25 janvier et le 3 février, nommés les Filipi d’hiver, certaines interdictions de travail sont respectées contre «le mal du loup».
Une deuxičme période de l’année quand le loup revient dans l’actualité rituelle des villageois est autour du 29 juin. Ce jour-ci porte le nom de La Réunion des loups, car ces derniers se ramassent ŕ un carrefour et Saint-Pierre leur donne du pain pour se nourrir. S’il y a des loups qui n’arrivent pas ŕ avoir du pain, Saint-Pierre leur donne le droit de manger des bétails ou des humains.
Le dernier groupe des jours dédiés au loup est en novembre. Entre le 12 et le 21 novembre, ce sont surtout les femmes qui célčbrent les Filipi d’automne. Ces Filipi sont considérés comme des «penati», des esprits protecteurs de la maison. Durant ces jours, il est interdit de travailler quoi que ce soit en utilisant des objets pointus, de coudre en utilisant du fil rouge, de filer, de sortir du charbon du foyer. On croit que, si ces interdictions ne sont pas respectées, les loups ont l’accord de Saint-Pierre pour attaquer la maison respective. Le dernier jour des Filipi on colle la porte du four avec de l’argile pour que la bouche du loup soit, elle aussi, collée. Cette période d’automne finit avec «la garde de l’ail», le jour de Saint-André (30 novembre), quand toute la famille mange de l’ail et les fenętres et la porte de la maison sont frottées avec de l’ail. Toute la nuit, on raconte des histoires pour tenir loin les loups et les esprits maléfiques.
En effet, toutes ces fętes d’automne se regroupent autour de certains moments importants de la vie du loup: en octobre, les meutes se constituent, les attaques pour se procurer la nourriture deviennent de plus en plus fréquents; en novembre, la période de reproduction commence. Cet animal «se reproduit ŕ un moment oů toute la nature est morte». Par conséquent, dans la mythologie roumaine, le loup est représenté dans les rites funéraires, ayant des liens avec les morts et les esprits de l’au-delŕ. C’est le loup qui conduit les morts vers le monde de l’au-delŕ.
Le loup est aussi présent ŕ la naissance des enfants: tout enfant qui naisse avec un couvre-chef rouge lui est destiné. Dans ce cas, «la sage-femme sort vite de la maison et crie: - Ecoutez, le monde, un loup est né sur la terre ! Mais ce loup ne va pas manger les humains, par contre il va travailler et il va s’attrister, lui aussi, sur cette terre ». De cette façon, la sage-femme reconnaît l’identité-loup du nouveau-né mais elle la nie rapidement en essayant de récupérer cet enfant pour le genre humain.
Cependant, plusieurs contes et légendes racontent des transformations des humains en loup. L’homme qui est destiné ŕ ętre loup ne peut pas en échapper et il n’est pas conscient de son état. Ainsi, il se transforme en bęte ŕ la pleine lune et il rejoint
des vrais loups. Comme la métamorphose en bęte se passe sous le signe de la violence, c’est seulement par la violence que le loup-garou peut redevenir humain: frappé et blessé, il se retransforme en humain. La figure du loup-garou est présente sur une aire extręmement large en Europe et, selon M. Eliade, elle est bien archaďque, étant «la projection dans l’imaginaire» de quelques anciens rites d’initiation des jeunes ŕ la guerre, rites qui supposaient se déguiser en loup et apprendre le comportement du loup. Figure archaďque et complexe, le loup-garou est présent męme au Québec, dans certains contes.

Referinţe: M. Coman, Bestiaire mythologique roumain, 1996;
M. Mesnil, Une saison des vagabondages de l’âme: le loup-garou, 1997

Alina Nogradi