Marele patriot şi cărturar român s-a născut la 29 iunie 1819, la Bucureşti. Numele său provine de la numele moşiei mamei sale de la Bălceşti - Vâlcea. A urmat din 1832, studiile la celebrul colegiu Sfântul Sava din capitală, unde i-a avut ca profesori, între alţii, pe Aron Florian şi pe Ion Heliade Rădulescu iar printre colegi pe Ion Ghika. La 19 ani a devenit iuncher în armată.
În 1840 a participat la conspiraţia republicană condusă de Mitiţă Filipescu, fapt pentru care a fost închis doi ani la mânăstirea de la Mărgineni. A înfiinţat apoi, împreună cu Ion Ghika şi Christian Tell, societatea secretă, Frăţia, care viza reforme radicale în favoarea ţăranilor. A studiat istoria în Franţa şi în Italia şi a fost editor la revista Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând din 1844, împreună cu August Treboniu Laurian. Aici a publicat primele cronici muntene şi moldovene şi de asemenea primele biografii istorice (Miron Costin, Ioan Tăutu, etc). Tot în această revistă a apărut şi studiul său, Despre starea socială a muncitorilor plugari din Principatele române în diverse timpuri. În 1846, la Paris, a fondat Societatea Studenţilor Români. Declanşarea revoluţiei de la 1848 l-a găsit acolo, unde ca student a luptat pe baricade alături de revoluţionarii francezi. S-a întors apoi la Bucureşti, unde a participat la revoluţia din Muntenia. Timp de două zile a fost ministru şi secretar de stat al guvernului provizoriu revoluţionar de la 11 iunie. Între revendicările susţinute se numărau votul universal şi împroprietărirea ţăranilor. Revoluţia fiind înăbuşită de intervenţia trupelor otomane şi ţariste, N. Bălcescu a fost arestat de autorităţile otomane. A reuşit să evadeze şi a trecut munţii în Transilvania, unde s-a implicat în desfăşurarea revoluţiei ardelene, în special în stabilirea unei alianţe între Avram Iancu şi Ludovik Kossuth. Revoluţia fiind înfrântă şi în Transilvania, a fost expulzat de către habsburgi şi şi-a trăit ultimii ani din viaţă în exil, în Italia.
În 1850, la Paris, i-a apărut studiul Question économique des Principautés Roumaines. În 1851, a înfiinţat tot la Paris, Junimea Română, societate literară şi culturală pentru tineri, între care se afla şi Alexandru Odobescu. Tot în capitala Franţei a apărut şi România viitoare, unde au publicat între alţii Alecu Russo şi Dimitrie Bolintineanu.
Grav bolnav de tuberculoză a venit până la Dunăre şi a încercat să intre în Muntenia, dar nu a fost acceptat. S-a stins la Palermo, la numai 33 de ani, la 29 noiembrie 1852 şi a fost înmormântat în cimitirul săracilor din oraş.
Preocupările sale au fost diverse : istorie, sociologie, literatură, economie politică. Opera de căpetenie al acestui întemeietor al istoriografiei moderne este Românii supt Mihai Voevod Viteazul, începută în 1849, rămasă în manuscris şi publicată postum de Alexandru Odobescu (1877). Interesant este şi debutul său literar din 1844, din revista lui Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, Propăşirea, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Român până acum, urmate apoi de Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul măririi lor, Mersul revoluţiei în istoria românilor, ş.a.

Nicolae Balcescu : un militant pour les droits des Roumains

Le grand patriote et intellectuel roumain est né le 29 juin 1819, ŕ Bucarest. Son nom provient de la propriété terrienne de sa mčre située ŕ Balcesti - Valcea. Ŕ partir de 1832 il a poursuivi ses études au célčbre collčge Saint Sava de Bucarest, oů il a eu comme professeurs, parmi d’autres, Aron Florian et Ion Heliade Radulescu et parmi les collčgues, Ion Ghika. Ŕ 19 ans, il est devenu iuncher dans l’armée.
En 1840 il a participé ŕ la conspiration républicaine dirigée par Mitita Filipescu et par la suite il a été emprisonné deux ans au monastčre de Margineni. Peu de temps aprčs il a fondé, avec Ion Ghika et Christian Tell, la société secrčte Fratia, qui visait des reformes radicales en faveur des paysans. Il a étudié l’histoire en France et en Italie et il a été l’éditeur de la revue Magazine historique Dacia, qui est parue depuis 1844, en collaboration avec August Treboniu Laurian. Dans ses pages il a publié les premičres chroniques valaches et moldaves et les premičres biographies historiques (Miron Costin, Ioan Tautu, etc). Dans la męme revue est parue son étude Sur l’état social des paysans des Principautés roumaines ŕ diverses époques. En 1846, ŕ Paris, il a fondé la Société des Étudiants Roumains. L’éclatement de la révolution de 1848 l’a trouvé lŕ-bas, oů, en tant qu’étudiant il a lutté sur les barricades auprčs des révolutionnaires français. Il est rentré ensuite ŕ Bucarest et a participé ŕ la révolution de la Valachie. Pendant deux jours, il a été ministre et secrétaire d’État du gouvernement révolutionnaire provisoire du 11 juin. Parmi les revendications demandées il y avait le vote universel et la concession des terres aux paysans. La révolution étant étouffée par l’intervention des troupes ottomanes et tsaristes, N. Balcescu a été arręté par les autorités ottomanes. Il a réussi ŕ s’évader et il s’est réfugié en Transylvanie, oů il a été impliqué dans le déroulement de la révolution transylvaine, surtout dans la conclusion d’une alliance entre Avram Iancu et Ludovic Kossuth. La révolution vaincue en Transylvanie aussi, il a été expulsé par les Habsbourgs et il a passé les derničres années de sa vie en exile, en Italie.
En 1850, ŕ Paris, a été publiée son étude La Question économique dans les Principautés Roumaines. En 1851 il a fondé, toujours ŕ Paris, La Jeunesse Roumaine, une société littéraire et culturelle pour les jeunes intellectuels, parmi lesquels on retrouve Alexandru Odobescu. Une autre revue, La Roumanie future, a publié des articles d’intellectuels bien connus, Alecu Russo et Dimitrie Bolintineanu.
Gravement malade de tuberculose, il a voyagé jusqu’aux rives du Danube et a fait une tentative d’entrer en Valachie, mais il en a été interdit. Il s’est éteint ŕ Palermo, ŕ 33 ans, le 29 novembre 1852 et il a été enterré dans le cimetičre des pauvres de la ville.
Ses préoccupations ont été diverses : histoire, sociologie, littérature, économie politique. Le chef d’śuvre de ce fondateur de l’historiographie moderne est le livre Les Roumains sous Michel le Brave, commencé en 1849, resté en manuscrit et publié posthume par Alexandru Odobescu (1877). Intéressant est son début littérature en 1844, dans la revue Propasirea dirigée par Mihail Kogalniceanu et Vasile Alecsandri, oů il signe plusieurs articles dont Pouvoir et art militaire depuis la fondation des Principautés Roumaines jusqu’ŕ nos jours, Pouvoir armé et art militaire des moldaves pendant leur affirmation, Déroulement de la révolution dans l’histoire des Roumains, etc.

Cezar Banu

Iana Sânziana

În mitologia românească, sub denumirea de zâne sunt cunoscute şi Ielele – nişte zâne foarte frumoase şi foarte rele, numite, printre altele, şi “Samovile, Irodiţe, Irodiece”, “Zâne”. Ele sunt demoni ai apelor, ai văzduhului, ai codrilor, ce au puterea de a-l omorî pe cel care nu le respectă apropierea. Patroana lor este Iana Sânziana, numele acesteia provenind de la Sancta Diana – zeiţa greco-romană Diana Artemis – al cărei cult a fost larg răspândit în lumea romană, inclusiv pe teritoriul actual al României.
Din Antichitate până în prezent, trecând prin Evul Mediu, sub numele Dianei apare un întreg complex de fiinţe demonice feminine, din regiuni şi epoci diferite. Caracteristicile lor comune au la bază legături de natură istorică, deşi distanţele în timp sunt apreciabile, între Diana-Artemis, Hekate, Parcaele şi Moirele, cele trei Matroane celtice, Doamna Zânelor sau Irodiada – conducătoarea sabatului în Evul Mediu, Rusaliile, Ursitoarele şi spiritele morţilor care aduc fertilitatea în lumea celor vii.
Dincolo de originea lor greco-romană, se presupune şi existenţa unui substrat celtic comun pentru aceste diverse reprezentări demonice feminine. Carlo Ginzburg demonstrează că există legături între mumele – Madri – italiene, Matres celtice, ursoaicele-doici din Creta şi Artemis Kalliste, venerată în sanctuarul de la Brauron de fetiţe denumite ursoaice. Din substratul celtic provin mai ales atributele zoomorfe ale acestor zâne-mame : atât în spaţiul meridional, cât şi în cel european septentrional, ele sunt fete ursoaice, protectoare ale femeilor însărcinate şi copiilor, având legături cu lumea morţilor. În plus, cultul Dianei intersectează divinităţi funerare precum Epona, “reprezentată adesea purtând un corn al abundenţei”, sau Mumele, în număr de trei, purtând simboluri ale “prosperităţii, belşugului şi fertilităţii: un corn al abundenţei, un coş cu fructe, un copil în faşă. Ca şi Epona, erau nu numai protectoare ale femeilor însărcinate, ci şi legate probabil de lumea morţilor, apărând sub formă de fecioare sau matroane înveşmântate în alb în păduri”.
În perioada medievală, în spatele Dianei-Artemis se ascund diverse reprezentări feminine: Richella, zeiţa dătătoare de belşug, ale cărei adoratoare, căzute în extaz, susţineau că “mâna ei este păroasă” ; Madona Horiente, conducătoarea călătoriilor extatice nocturne, capabilă să învie sufletele animalelor moarte şi doamnă a dansului. “Mulţi laici credeau într-o societate nocturnă condusă de o regină: Diana sau Irodiada”. Numele de “Buna Doamnă”, sub care apare de multe ori acest tip de figuri mitice, aminteşte de atributele lui Hekate- “zeiţa funebră strâns legată de Artemis”, şi de”o divinitate identificată cu Hekate, venerată în Moesia inferioară (secolul III d.Hr.)”, adică în Dobrogea şi N-E Bulgariei de astăzi. În Evul mediu iese în evidenţă, în primul rând, caracterul extatic al cultelor acestor divinităţi, atestate în Renania, Franţa continentală, arcul alpin şi câmpia Padovei, Scoţia, România.
Pe teritoriul României, “erau practicate ritualuri semiextatice (referire la Rusalii şi Căluşari) sub patronajul Doamnei Zânelor, numită şi Irodiada sau Arada- sau, respectiv Diana (Sânziana < Sancta Diana) şi Irodiada”. În mitologia românească, Zânele, Ielele, Rusaliile, Ursitoarele, sunt zâne înveşmântate în alb, având uneori trăsături urside. Ca şi Vilele slavilor – zâne ale codrilor şi apelor – cu care au interferat, aceste zâne locuiesc în păduri şi se deplasează prin văzduh. Căluşarii, dansatori mascaţi în femei şi al căror dans curativ se execută 80% în aer, ca un zbor, sunt sub patronajul Doamnei Zânelor, numită şi Irodiada sau Sânziana. Frumoasă, Nemilostivă, Vântoasă, Sfântă – Iana Sânziana a devenit o figură feminină bine individualizată în basmele populare româneşti. „Cosiţă de aur, Câmpul înverzeşte, Florile-nfloreşte” sau „Cu ochii din soare, Cu trupul din mare, Cu hainele de flori” – iată trăsături care fac din vechea divinitate funerară şi ursidă o fiinţă solară a cărei trecere provoacă o înflorire a naturii, fiind reţinute mai ales trăsăturile ei de zeiţă a belşugului.
Referinţe: C. Ginzburg, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului; T. Pamfile, Mitologie română.

Începui a mă cânta
Cu glas mare până-n cer,
Cu lacrimi până-n pământ.
– O, copila mea frumoasă,
Nu te cânta, nu te văita,
Că mândru ţi-oi descânta,
De dragoste ţi-oi înturna.
Pe umerele
Două luceferele
Scrie-ţi-oi
Şi pune-ţi-oi.
În haine stele mărunţele
Scrie-ţi-oi
Şi pune-ţi-oi.
În cosiţa Ianei
Sânzianei
Sui-te-oi.
Pe uliţa satului te-oi lua,
Toţi feciorii la tine s-or uita.

Alina Nogradi