După abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza în februarie 1866, exista riscul destrămării Unirii realizate cu atâta dificultate la 24 ianuarie 1859.
Conştientă de acest pericol, clasa politică românească a realizat imediat necesitatea aducerii unui prinţ moştenitor străin, dintr-o dinastie europeană, ca simbol al menţinerii unităţii Principatelor române. Acest simbol a fost găsit în persoana prinţului prusac Carol, ofiţer de carieră, din dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, întemeietorul Casei Regale a României (1866-1947). Acesta era căsătorit cu prinţesa Elisabeta de Wied, cunoscută sub pseudonimul de Carmen Sylva.
De numele lui Carol I şi a lungii sale domnii, mai întâi ca prinţ (10 mai 1866-26 martie 1881) şi apoi ca rege al românilor (26 martie 1881-iunie 1914) se leagă o perioadă de transformări moderne pe toate planurile. Mai întâi, în 1866 a fost adoptată o nouă constituţie, după model belgian, considerată la acea vreme ca cea mai avansată din Europa. Înainte de venirea sa, România era o ţară înapoiată, cu aspect oriental, eminamente agrară şi aflată sub suzeranitatea imperiului otoman. Sobru, sever, disciplinat, hotărât, Carol I a reuşit să menţină un echilibru între forţele politice româneşti, temperându-le pasiunile.
Mai întâi, în vremea sa a fost obţinută independenţa de stat a României, în urma războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878. După Tratatul de la Berlin (1878), România a devenit un stat suveran şi independent pe harta Europei iar prestigiul său internaţional a crescut foarte mult.
Din 1867, România a început să bată monedă proprie. Teritoriul ţării s-a mărit prin anexarea Dobrogei (1878) şi a Cadrilaterului dobrogean, în 1912, în urma primului război balcanic.
Industria românească a înregistrat progrese rapide, instituţiile politice au început să funcţioneze după model occidental, a fost construită o reţea de cale ferată, poduri (cel de la Cernavodă, opera inginerului Anghel Saligny), şosele, edificii publice şi private (de exemplu castelul Peleş de la Sinaia), parcuri (între care parcul Carol din Bucureşti, 1906), instituţii de învăţământ, printre care universităţile din Bucureşti şi Iaşi. Marile oraşe au fost electrificate, au fost construite bănci (Banca Naţională). Bucureştiul era supranumit „ micul Paris ” iar România, „ Belgia Orientului ”.
Spiritul său de devoţiune faţă de ţara de adopţie a fost demonstrat încă o dată în 1914, când Carol I a respectat opinia clasei politice româneşti, adeptă a intrării ţării în primul război mondial alături de Tripla Alianţă (Franţa, Anglia, Rusia), deşi originile şi pornirile sale sentimentale l-ar fi îndemnat să respecte prevederile alianţei secrete, încheiate în 1883 cu Puterile Centrale (Prusia şi Austria).

Le roi Charles Ier (1866-1914) - fondateur de la Roumanie moderne

Aprčs l’abdication forcée d’Alexandru Ioan Cuza en février 1866, il existait le risque de séparation de l’Union réalisée avec tant de difficulté le 24 janvier 1859. Consciente de ce danger, la classe politique roumaine a réalisé tout de suite la nécessité d’amener un prince étranger, héritier d’une dynastie européenne, comme symbole du maintien de l’Union des Principautés roumaines.
Ce symbole a été identifié dans la personne du prince prussien Charles, officier de carričre, de la dynastie de Hohenzollern Sigmaringen, le fondateur de la Maison Royale de la Roumanie (1866-1947). Celui-ci était marié avec la princesse Élisabeth de Wied, connue sous le pseudonyme de Carmen Sylva.
Du nom de Charles Ier et de son long rčgne, d’abord comme prince (du 10 mai 1866 au 26 mars 1881) et ensuite comme roi des Roumains (mars 1881-juin 1914), est reliée une période de transformations modernes du pays, sur tous les plans. D’abord, en 1866 une nouvelle constitution a été adoptée, selon le modčle belge, considérée ŕ l’époque comme la plus avancée d’Europe. Avant son arrivée, la Roumanie était un pays arriéré, d’influence orientale, éminemment agraire et sous la suzeraineté de l’empire ottoman. Sobre, sévčre, discipliné, déterminé, Charles Ier a réussi ŕ maintenir un équilibre entre les forces politiques roumaines.
D’abord, sous son rčgne a été obtenue l’Indépendance d’État de la Roumanie, aprčs la guerre russe-roumaine-turque de 1877-1878. Aprčs le Traité de Berlin (1878), la Roumanie est devenue un État souverain et indépendant sur la carte de l’Europe et son prestige international a augmenté considérablement.
Ŕ partir de 1867 la Roumanie a commencé ŕ émettre sa propre monnaie. Le territoire du pays s’est aggrandi par l’annexion de la Dobroudja (1878) et du Quadrilatčre, en 1912, ŕ la fin de la premičre guerre balkanique.
L’industrie roumaine a enregistré des progrčs rapides, les institutions politiques ont commencé ŕ fonctionner selon le modčle occidental, on a construit un réseau de chemins de fer, des ponts (comme celui de Cernavoda, l’śuvre de l’ingénieur Anghel Saligny), des routes, des édifices publiques et privés (par exemple le château Peles de Sinaia), des parcs (parmi lesquels le parc Charles de Bucarest, 1906), des institutions d’enseignement dont les universités de Bucarest et Jassy. Les grandes villes ont été électrifiées, des banques ont été construites (comme la Banque Nationale). Bucarest était surnommé « le petit Paris » et la Roumanie, « la Belgique de l’Orient ».
Son sentiment de dévotion envers son pays d’adoption a été démontré encore une fois, en 1914, quand Charles Ier a respecté l’opinion de la classe politique roumaine, adepte de l’entrée du pays dans la Premičre Guerre mondiale auprčs de la Triple Alliance (la France, l’Angleterre, la Russie), malgré le fait que ses origines et son attachement sentimental l’auraient déterminé ŕ respecter plutôt l’alliance secrčte scellée en 1883 avec les Pouvoirs Centraux (la Prusse et l’Autriche).

Cezar Banu

Sfidare şi înfrângere

Primul an al domniei lui Mihnea cel Rău (urmaşul lui Radu cel Mare), cel care a domnit între anii 1508-1510.
Mihnea-Vodă vrea cu orice preţ averea boierilor Craioveşti, pe care îi pizmuieşte în primul rând pentru că sunt cei mai puternici şi bogaţi oameni din Ţara Românească. Ar vrea să-i ucidă, dar nu are nici un temei pentru a-i ucide făţiş şi a le lua averea. De altfel, se teme s-o facă pe faţă pentru că poporul îi iubeşte prea mult şi pentru că au o putere politică şi militară destul de mare, chiar mai mare decât a lui.
Mihnea încearcă să le facă de petrecanie Craioveştilor, iar Craioveştii încearcă să obţină cât mai multe legături cu celelalte două ţări româneşti. Pentru a crea un sistem informaţional eficient, după sistemul obişnuit al vremii, fratele mijlociu Staicu s-a logodit deja cu fiica unui boier din Moldova, iar în decursul romanului, fratele cel mare Pătru se va căsători cu fiica unui nobil transilvănean, Iulia.
Dacă ar fi să cercetăm calendarul, este abia un început timid de primăvară, cu aerul destul de rece de poţi vedea aburii ieşind din gura oamenilor, încolăcindu-se prin aer în fuioare reci. Este o zi de târg în Argeş cu zgomotele sale specifice.
Într-o parte, lumea şade adunată să caşte gura la bufoneriile unui pierde-vară, iar mai departe, câteva femei cu catrinţe înflorate şi basmale legate peste şuviţe de păr bogate meliţesc zgomotos lângă o tarabă cu linguri şi sucitoare. Bărbatul din spatele tarabei zâmbeşte spre ele de parcă l-ar durea dinţii.
O mândruţă abia ieşită din adolescenţă se sărută de mama focului cu un flăcău după un copac gros, aruncând ocheade în toate părţile pe furiş de teamă să nu fie văzuţi.
Un câine slăbănog şi jerpelit, de-i poţi număra coastele ce-i ies prin piele, dă târcoale unei tarabe cu carne friptă şi afumături ce-i gâdilă nasul cu miresme îmbietoare.
Doi prunci de vreo cinci ani se hârjonesc pe coasta unui deal ce se ridică în dreapta târgului şi scot chiote ascuţite şi hohote de râs ce atrag privirile cumetrilor din când în când.
Dinspre poteca din stânga târgului, dinspre pădure, doi bărbaţi se apropie călare, fără nici o grabă, strunindu-şi la pas caii ce poartă fiecare câte un samar greu. Ceva din înfăţişarea lor te lasă să ghiceşti că sunt fraţi, dar numai dacă ai un simţ de observaţie bine dezvoltat. Pătru se apropie de treizeci de ani şi Ioan abia a împlinit douăzeci, dar cei doi fraţi sunt aproape la fel de înalţi şi amândoi au părul, ce le atinge umerii, de culoare închisă şi ochii căprui închis. Pătru are mustaţă bogată şi poartă haine de culoare cafenie bine închise la nasturi. Amândoi poartă spade şi pistoale la brâu şi câte un cuţit în cizma dreaptă.
Stau mândri în şa, legănându-se uşor în ritmul tropotului cailor şi zâmbesc fugar dând ochii de cei doi tineri care se sărută după copac. Pătru, cu o uşoară lucire de dispreţ în ochi, ridică o sprânceană ironic către fata cu care i se încrucişează privirile, iar aceasta se înroşeşte toată şi coboară ochii.
Pătru şi Ioan pătrund printre tarabele şi mărfurile întinse pe iarba ici colea fără să le dea nici o atenţie, îndreptându-se spre un cioban scurt şi îndesat cu părul cenuşiu zbârlit, în puterea vârstei.
Pătru îi aruncă o privire scurtă ciobanului, apleacă aproape imperceptibil capul, iar Ioan îi aruncă în silă ciobanului câţiva gologani pe care-i scoate dintr-o pungă de la brâu. Apoi, Pătru îi face semn ciobanului cu capul spre brânza învelită în cârpe de pe tarabă, gestul său făcându-l pe cioban să se aplece umil şi ritmic în faţa lui Pătru, amintind de un pendul tras prea cu râvnă:
- Da, înălţimile voastre, imediat înălţimile voastre!
Se repede apoi plin de solicitudine şi le dă o bucată de brânză frumos învelită. Mirosul brânzei le gâdilă nările uşor şi Ioan simte cum îi lasă gura apă.
Pătru ia brânza învelită şi o pune în samarul prins de şaua calului său iar apoi dă din cap spre cioban şi, fără o vorbă, îşi întoarce calul, pornind pe acelaşi drum, fiind urmat de fratele său, care nici el nu catadicseşte să spună ceva bietului cioban care deja seamănă cu un echer cu un unghi bine definit.
Ciobanul îi urmăreşte ieşind în câmp deschis unde o pornesc la galop. Ioan fluieră vesel de parcă nu are nici o grijă şi călăreşte cu plăcere vădită. Ajung la un mic izvor unde patru bărbaţi stau pe iarbă cu ochii pe cărare. Toţi patru sunt bine făcuţi şi voinici, iar veşmintele lor îi trădează ca fiind oşteni. Trei dintre ei par a fi atins treizeci de ani, în timp ce al patrulea este mai vârstnic şi poartă o barbă sură şi deasă, ca pentru a face clar o notă distinctă. Acesta ridică privirea spre Pătru şi întreabă:
- Aţi luat?
- Am!
Pătru şi Ioan coboară de pe cai. Pătru caută în bocceaua de pe cal şi scoate basmaua în care e învelită brânza şi un bilet cade din basma. Dedesubt este o altă cârpă groasă în care se găseşte de fapt învelită brânza. Bărbatul cu barbă sură se apleacă şi ia biletul şi i-l dă lui Pătru.
Între timp, Ioan desface tacticos brânza şi o gustă:
- Buna brânză are brăneanul!
Bărbosul sare de parcă l-ar fi înţepat ceva în fund:
- Dă să văd !, spune el şi ia o bucată mare şi se apucă să mestece gospodăreşte. Pătru pune biletul în haină:
- Pe cai! Trebuie să plecăm. Mâncaţi brânza mai târziu! adaugă el autoritar, fără a lăsa loc de îndoială sau cârtire.
Ceilalţi mormăie, dar nu îndrăznesc să-i întâlnească privirile lui Pătru care se încruntă la ei. Totuşi, se pare că simt ceva pentru că se ridică repede şi sar pe cai.
II
Pădurea se întinde întunecoasă şi rece, iar lumina amiezii se filtrează prin coronamentul bogat al copacilor ce adăpostesc doisprezece inşi care pândesc intrarea în pădure, cinci dintre ei atârnaţi prin copaci. Toţi cei doisprezece poartă basmale pe faţă de nu li se văd decât ochii, iar părul le e acoperit de pălării largi.
Pătru, Ioan şi oamenii lor pătrund în pădure. Se aude doar galopul cailor lor şi ciripitul unor păsări agitate. Dintre cei ascunşi, un bărbat roşcovan, cu ochii verzi, fluieră scurt şi face un semn cu mîna, semnal la care cei doisprezece sar în calea celor şase bărbaţi. Cei cinci din copaci sar în spatele celor de pe cai, dar doi ratează.
Se dau lovituri îndesate de ambele părţi iar icnetele umplu aerul liniştit de până atunci. Se scot săbiile de la brâu, iar lamele lor lucesc în fuioarele de lumină ce pătrund printre crengile dese ale copacilor.
Roşcovanul reuşeşte să-l tragă pe Ioan de pe cal şi se pregăteşte să-i înfigă sabia în piept, dar Pătru sare de pe cal în ajutorul fratelui său şi îl omoară pe roşcovan cu o lovitură precisă în zona jugularei. Mai apoi, are doar timpul să perceapă, ca o părere, o mişcare din lateral. Sabia îl loveşte pe Pătru în partea stângă, mai sus de inimă. Pătru icneşte dar reuşeşte să pareze lovitura. După câteva şchifuiri cu sabia, în ciuda efortului şi durerii, reuşeşte să-l omoare pe atacantul care cade cu un sunet surd.
Bărbosul lucrează în tăcere şi reuşeşte să doboare trei adversari fără prea mult efort, confraţii săi urmându-i exemplul destoinici. Ioan, care, după ce-i aruncă o privire fratelui său pentru a se convinge că e încă în picioare, se luptă cu un alt bărbat şi îl doboară.
După doar câteva minute, toţi duşmanii sunt la pămînt, iar privirea lui Pătru trece peste ei ca o părere. După aceea, Pătru se lasă la pământ ca pentru a se odihni un pic. Haina îi e sfâşiată şi plină de sânge, ca şi cămaşa de dedesubt.
Va urma...

Roxana Năstase