Adrian. Acesta este numele meu. M-am născut la trecerea dintre milenii. Bunicul meu este un pic cam bătrân şi dezaxat. Spune că dacă m-am născut la 12 noaptea între milenii voi fi un erou mai mare decât Gulliver. Nimeni nu îl crede. În anul 2009 cine mai crede în profeţii, în pitici, în Gulliver? Când eram mic zâmbeam şi mă visam învingător peste tot şi toţi. Acum mă îndoiesc de lucrurile în care crede.
Acum e vară. Începe vacanţa. Mama s-a dus să îmi cumpere soldăţei de plumb ca în reclama de la biscuiţii VIVA. Toţi ceilalţi soldăţei pe care îi am se pierd. Uneori când vreau să mă joc cu ei văd că lipseşte câte unul sau doi. Mama se supără când o întreb unde sunt. Nu este vina mea că dispar. În orice caz, abia aştept să mă joc cu ei!!!
-Adrian! A venit armata!
-Cobor acum!

Aceştia sunt cei mai tari soldăţei din lume. Preferatul meu este acela cu albastru şi roşu. Am hotărât să îl numesc Erik. Este mai înalt decât ceilalţi şi e mai voinic, cred că e căpitanul. Aseară l-am pus pe o cutie să fie mai sus decât ceilalţi şi l-am găsit în cealaltă parte a camerei când am venit de la masă....bizar! În plus toţi soldaţii s-au mişcat de la locul lor. Cineva îi tot mută de colo-colo. Şi ceea ce e ciudat e că am gasit o jucărie care nu era a mea, iar acum a dispărut din nou.
Supărat, m-am dus la culcare... ca în mijlocul nopţii să aud zgomote din sertare. Nu m-am gândit niciodată că poveştile cu fantome ar fi reale, dar acum încep să mă îndoiesc de neîncrederea mea....
Speriat, m-am ridicat din pat şi m-am dus la sertare, ca acolo ce să văd??? Soldaţii mei mărşăluiau spre o lumină mov. Na, asta-i culmea. Ori am mâncat prea mult, ori am dormit prea puţin. Real nu e, în orice caz.
Toţi intrau în lumină fără să mă fi observat. Erik era ultimul. Am întins mâna să îl iau şi când l-am atins m-am curentat! Nu ştiu ce s-a întâmplat dar m-am trezit într-o spirală urlând, în picaj.
Erik mă privi cu un amestec de mirare şi supărare, începu să îşi mişte mâinile ca la înot şi mă lăsă în urmă. Camera mea nu se mai vedea, aşa că am decis să merg după el, imitându-l. În orice caz, era mai bine decât să mă opresc acolo plângând şi terminând prin a flămânzi.
Am văzut de partea cealaltă o câmpie cu soldaţi şi un bătrân. Nemaidând atenţie la spirală, nu mi-am dat seama când am ieşit şi am căzut drept în cap! Soldaţii s-au repezit să mă ajute la un semn de-al lui Erik. Acum sunt de aceeaşi înălţime ca tata!
-Ce se întâmplă? am zis eu imediat după ce m-am ridicat. Unde sunt? Cum aţi crescut? De ce sunt aici? Bătrânul făcu un pas în faţă.
-Doar nu credeai că lumea ta e singura, nu?
-Păi, de ce nu? Pe Marte nu e viaţă, aşa că...
-Nu vorbesc de planete, copile! Vorbesc de lumi! De universuri total diferite. Eşti în lumea Îngerul Panglicii. Ei nu au crescut, au revenit la forma lor iniţială. În lumea ta, ei sunt doar pitici cu care copii de vârsta ta se joacă. Ciudat e că tu nu eşti în miniatură cum ar trebui. Eşti născut între milenii, nu?
-Da... De ce sunt aici?
-Că te-ai băgat în treburile oamenilor mari. Venirea ta e un accident, dar e folositor. Bunicul tău vine din lumea asta. El nu e jucărie, el e profet! Tu credeai că ce spune el e de bătrâneţe... of tinerii ăştia încăpăţânaţi! Tu eşti subiectul unei mari profeţii făcute de bunicul tău acum o mie de ani....
-O mie de ani? Ştiam că e bătrân, dar nici aşa....
-Aici trăieşti mii de ani, dacă ai noroc. Şi nu mă mai întrerupe! Tu eşti singura speranţă a tuturor lumilor! Nici măcar nu îţi cunoşti puterile! TU eşti...
Omul fu întrerupt de un zgomot. Unul pe care toţi îl recunoscură, mai puţin Adrian. Se uitară pe cer, iar acolo, pe un spirit negru, călătorea o fată cam de aceeaşi vârstă ca eroul nostru. Spiritul se lăsă în jos, luă viteză, răpi un soldat ca mai apoi să îl strângă foarte tare înconjurându-l de o aură neagră. Soldatul muri, se transformă în cenuşă, iar fata îşi continuă drumul.
-Copila aceea este Keehlah, spuse Erik apropiindu-se de Adrian. A fost răpită de cei ce încearcă să ne distrugă, iar acum ea este mesagerul morţii. Înainte de fiecare atac al celor Întunecaţi, vine şi ne ia un om sau mai mulţi. De-aia îţi dispăreau jucăriile. Keehlah era fiica mea...
-Lucrul pe care zbura...
-Spiritul Coşmarurilor...
-Cum spuneţi dumneavoastră, seamănă cu jucăria care apăruse la mine în cameră şi a dispărut.
-Deci, te cunosc. Acum, zise bătrânul, trebuie să îţi accepţi destinul.....

Alexandra Covrig, LMK