rădăcini

  Toma Caragiu: un titan al scenei româneşti

Începutul lunii martie al acestui an a adus cu sine o comemorare tristă. Este vorba de împlinirea a 30 de ani de la tragicul cutremur care a zguduit România în seara zilei de 4 martie 1977. Alături de alte câteva valori ale culturii româneşti, ca poetul Alexandru Ivasiuc sau regizorul Alexandru Bocăneţ, scena românească a pierdut prematur pe unul din marii săi virtuozi: actorul Toma Caragiu.
Marele artist s-a născut la 21 august 1925 în Grecia, într-o familie de aromâni. A debutat pe scena teatrului din Ploieşti, al cărui director avea să devină peste ani şi care azi îi poartă numele. Consacrarea sa s-a produs pe scena teatrului Bulandra, într-o serie de roluri în regia lui Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie. Spirit jovial care făcea haz de necaz, serios, punctual, generos cu tinerii, povestitor neîntrecut, popularul actor şi-a interpretat rolurile cu o nonşalanţă remarcabilă. S-a afirmat în egală măsură atât în filme artistice, în piese de teatru, în monologuri sau în cuplete umoristice, la radio sau la televiziune. A interpretat în special roluri comice dar a excelat şi în rolurile dramatice. Unul din filmele sale de referinţă este Actorul şi sălbaticii(1975), care este un mesaj în ceea ce priveşte crezul artistului aflat în faţa urgiei totalitare fasciste. Cine îşi imagina în anii `60-70, un Revelion fără cel puţin o scenetă cu Toma Caragiu ? Sau cine nu îşi aminteşte din generaţiile a doua şi a treia de rolul popii din Haiducii (1966), Răzbunarea haiducilor (1968), Zestrea domniţei Ralu (1971) sau Haiducii lui Şapte Cai (1970), Explozia (1972), Buzduganul cu trei peceţi (1977), Marele singuratic (1977) ? Ca director al teatrului din Ploieşti a susţinut 90 de premiere în 12 ani, performanţă neegalată până în prezent. A jucat alături de alţi mari actori români cum ar fi Amza Pellea, Florin Piersic, Colea Răutu, Ion Caramitru, Ştefan Bănică, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Anda Călugăreanu.
În memoria apropiaţilor a rămas ca o fire contradictorie, manifestând pe scenă o admirabilă siguranţă de sine, în spatele unei timidităţi ce l-a însoţit în permanenţă.

  Toma Caragiu: un titan de la scène roumaine

Le début du mois mars de cette année amène avec soi une commémoration triste. Il y a 30 ans, dans la soirée du 4 mars 1974, la Roumanie a été ravagée par un terrible tremblement de terre. Parmi d’autres grandes valeurs de la culture roumaine, telles que le poète Alexandru Ivasiuc ou le metteur en scène Alexandru Bocanet, la scène roumaine a perdu prématurément l’un de ses grands virtuoses : l’acteur Toma Caragiu.
Le grand artiste a été né le 21 août 1925 en Grèce, dans une famille d’Aroumains. Il a débuté sur la scène du théâtre de Ploiesti, dont il deviendra le directeur et qui porte aujourd’hui son nom. Sa consécration s’est produite sur la scène du théâtre Bulandra, dans une série de rôles d’après la mise en scène de Liviu Ciulei et Lucian Pintilie. Esprit jovial, prenant à la légère le malheur, sérieux, ponctuel, généreux avec les jeunes, raconteur inégalé, le populaire acteur a interprété ses rôles avec une nonchalance remarquable. Il s’est affirmé à la fois dans des filmes artistiques, dans des pièces de théâtre, dans des monologues ou dans des coupletes humoristiques, à la radio ou à la télévision. Il a interprété surtout des rôles comiques mais il s’est remarqué aussi dans les rôles dramatiques. Un de ses films de référence est L’acteur et les sauvages (1975), qui est un message du credo de l’artiste devant les avatars du totalitarisme fasciste. Qui pourrait s’imaginer pendant les années `60-70, un Réveillon sans au moins un sketch avec Toma Caragiu ? Ou qui de nos parents et de nos grands-parents ne se souvient plus du rôle du prêtre de Les haïdouks (1966), La Vengeance des haïdouks (1968), L’ héritage de la princesse Ralu (1971) ou Les haïdouks du Sept Chevaux- (1970), L’explosion (1972), Le grand solitaire (1977) ? En tant que directeur du théâtre de Ploiesti, il a soutenu 90 de premières en 12 ans, performance inégalable jusqu’à ce moment-là. Il a joué a côté d’autres grands acteurs roumains comme Amza Pellea, Florin Piersic, Colea Rautu, Ion Caramitru, Stefan Banica, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Anda Calugareanu.
Dans la mémoire des proches il est resté comme une personnalité contradictoire, qui manifestait sur la scène une admirable maîtrise de soi, derrière une timidité qui l’a accompagné en permanence.

Cezar Banu

  Sfidare şi înfrângere

(continuare)
III
Cerul este senin şi soarele sclipeşte puternic, poate prea puternic, pentru o zi de început de primăvară, făcând olanele să lucească de pe conacul frumos întreţinut şi cerdacul îngrijit pe care se găsesc o masă şi nişte scaune. De mai departe, se aud zgomotele statornicite într-o gospodărie mare.
Se aude destul de tare o voce în schimbare, supărată:
- Bă, nene, bă, ţine naibii calul bine că mă potcovesc pe mine, nu pe el!
O voce hârşâită îi răspunde:
- Ia vezi cum vorbeşti cu mine, mă, ţâcă! Îţi altoiesc două de te cauţi două zile până te găseşti.
- Da, eşti mai tare, mă, nene? Ia, ştii ce? Nu-ţi convine de mine, ia, fă tu trebuşoara asta! Eu duc tot greul aici şi tot tu meliţezi ca o muiere!
Vocea hârşâită proferează o înjurătură straşnică, amintind de unele lucruri sfinte, iar apoi se aude slab de tot sunetul unei scatoalce urmat de ţipătul celui cu vocea în schimbare:
- Ce-ai bă nene? Ţi s-a urât cu binele?
- Bă, îţi mai trag una! Fă-ţi treaba şi taci.
O voce de femeie, melodioasă şi împăciuitoare, încearcă să ţină piept ţipetelor şi înjurăturilor ce se aud dinspre curtea interioară:
- Gheorghe, crezi că aţi putea face treaba fără să mai ţipaţi? Pătru ar trebui să se mai odihnească. Acuşica trebuie să plece din nou şi nu e încă întremat.
Vocea hârşâită, de data aceasta cu timbru umil, spune:
- Iartă-ne, stăpână! Aşa-i! O să vorbim mai încet!
Vocea în schimbare mormăie ceva dar nu se distinge nimic clar. Vocea melodioasă continuă:
- Lasă acu, că nu-i chiar foc. Numa’ să nu vă mai ciorovăiţi atâta că mi-i teamă că iese Pătru, şi-apoi îl ştiţi că nu ştie de glumă.
Vocea în schimbare şi cea hârşâită în acelaşi timp, cu ceva spaimă:
- Aşa-i, cucoană! Ştim noi bine ce şi cum! Mai bine tăcem!
Între timp, Pătru, Ioan şi tatăl lor - un bărbat de cincizeci de ani, cu părul cărunt şi chipul aspru, ies din conac pe cerdac şi se îndreaptă spre scaune şi aud replicile. Tatăl încearcă să nu zâmbească şi se vede că face ceva efort. Lui Ioan îi scapă un hohot scurt de râs, în timp ce Pătru se încruntă şi strânge pumnii de supărare.
Pătru nu are foarte mare fluiditate în mişcări. Poartă doar pantaloni bej strânşi pe picior şi cămaşă albă, dar nu pare a simţi răcoarea ce încă se simte spre amiază. Prin deschizătura cămăşii se vede un bandaj strîns în partea superioară a torsului, iar mâna dreaptă îi este prinsă într-o eşarfă de gât.
Ioan este îmbrăcat şi el doar cu pantaloni şi cămaşă. Părul îi este uşor zburlit şi pare ca şi cum abia s-ar fi hârjonit cu cineva prin fân. De altfel, se văd şi câteva paie prin părul lui.
Pătru, cu o voce aspră, în care nu încape gluma, spune privindu-şi fratele:
- Mă întreb pe unde ai umblat în dimineaţa asta? Şi cu cine de data aceasta? Nu-ţi poţi ţine mâinile acasă nici dacă ar da turcii!
Tatăl împăciuitor, în ciuda zâmbetului satisfăcut al lui Ioan, încearcă să-i împace:
- Mai dă-i pace, Pătrule! Este şi el tânăr şi e normal să se mai hârjonească. Eu mă întreb de ce nu o faci şi tu. Poate ai fi mai puţin morocănos. Că ţi s-a dus vestea, fiule, zău aşa. Şi dacă n-ar fi destule mândruţe care-ţi aruncă ocheade!
Pătru strânge maxilarul şi se încruntă, dar nu spune nimic.
Cei trei iau loc şi par a aştepta ceva. Nu mai vorbesc deloc şi fiecare îşi urmăreşte firul gândurilor.
O femeie în vârstă iese şi ea pe urmele lor cu părul prins într-un coc bogat blond-sur. Poartă o rochie de mătase care arată puterea banilor. Ochii ei sunt vioi, dar i se vede îngrijorarea când îi cad ochii pe Pătru. În mână are o tavă cu trei pahare şi o sticlă de vin.
Se aude vocea lui Pătru care pare uimit şi supărat:
- Unde e Saveta, mamă? Nu trebuia să vii tu! Ioan, ia tava din mâinile mamei! Ce stai ca momâia!
Ioan, la porunca fratelui său, sare imediat de pe scaun şi se repede să ia tava din mâna mamei lui care, cu voce blândă – vocea melodioasă de mai devreme - şi o urmă de râs în ea, spune:
- Nu te repezi aşa, mă băiete, că nu o să cad cu tava în braţe.
Ioan pune tava pe masă apoi sărută mâna mamei lui care se alintă plăcut surprinsă.
Femeia întinde mâna şi îi dă lui Pătru o şuviţă de păr la o parte de pe frunte. Pătru îi zâmbeşte, dar se pare că gestul nu i-ar face prea multă plăcere, ci îl stânjeneşte, pentru că zâmbetul lui se încheie cu o grimasă de parcă tocmai ar fi ieşit de la dentist, iar la aceasta primeşte ca răspuns zâmbetul frustrat al mamei.

Roxana Năstase