În vremurile întunecate ale lumii Îngerul Panglicii, în crudul an al Lemurului, într-o cocioabă cu acoperiş de fân, un bărbat citea viitorul în flăcările roşii. O voce cristalină a unuia din Oracolele Templului din est şopti:
”Un mare Întuneric se aproprie. Lumea aceasta este blestemată. Îndreaptă-te spre Terra. La trecerea dintre milenii, nepotul tău se va naşte aducând lumina în inimele noastre şi speranţa în frunzele Copacului Alb. Călăreţii Albi se vor îndrepta spre război, iar Bătrânul va planta speranţa în sufletele oamenilor. Când va fi pregătit, copilul va ajunge aici şi ne va ajuta. El este singurul care va avea puterea de a izgoni Spiritul Coşmarurilor şi de a pietrifica uriaşii din Munţii Gheţurilor. Cu puterile combinate ale apelor, ale fulgerelor, ale gardienilor mistici, ale dragonilor negri, odată ce vor fi revenit, ale sălbăticiei, el va fi Alesul destinului, cel asupra căruia Luna a zâmbit. Convinsă, trădătoarea i se va alătura şi vor trece pasul Umbrei spre Munţii Săgeţii de Argint. Dă-i suliţa lui Seth şi trimite-l!”
*
* *
Odată ajuns în cealaltă lume, Adrian începu un antrenament dur pentru a învinge Uriaşii din Nord. Se antrenă câteva luni, timp în care Keehlah mai atacase soldaţii lui Erik. Bătrânul încercă sa îl înveţe arta meditaţiei, dar caracterul lui Adrian era greu de pătruns.
-Acum că ştii profeţia, probabil eşti conştient de pericolul care te aşteaptă. Antrenamentul va deveni din ce în ce mai greu, iar tu va trebui să munceşti din ce în ce mai mult.
*
* *
Într-o zi, plictisindu-se, Adrian plecă să se plimbe pe faleza din apropierea taberei. Tot mergând uită de timp şi la un moment dat observă că se înserase. Voi să se întoarcă, dar cum făcu stânga împrejur nu mai fu capabil să zărească tabăra. În faţa lui un munte se înălţa ameninţător. Decis să înnopteze acolo, voi să găsească nişte frunze să facă un micuţ foc. Odată aprins focul, ochii îi căzură pe o siluetă care până atunci păru de piatră. În realitate era o fată, una pe care o recunoscu.
-Nu te mira... Adrian? Pot să mă strecor uşor când vreau. De ce faci paşi înapoi? întrebă Keehlah.
-De ce eşti de partea Uriaşilor?
-Ei m-au crescut. Cred că este de datoria mea. Ştiu că tatăl meu este în armată, dar nu mă pot întoarce. Nu m-ar lăsa. Iar sătenii nu m-ar accepta.
Adrian se uită la degetele sale şi îşi aduse aminte de profeţie. Murmură câteva cuvinte în limba antică care însemnau: ”Chem fulgerele la mine, fie ca apa să arate adevărul.” Aceste fiind zise, băiatul îi atinse tâmplele. Simţi un fior rece, iar apa fu înghiţită în flăcările spiritului copilei. Intră adânc în sufletul ei şi văzu adevărul: ea nu minţea.
-Dar ai vrea să vii înapoi?
-Da. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu fratele meu. Dar ce este mai rău este că tatăl meu este următoarea ţintă. Fără el, oamenii nu vor mai merge la război.
-Pot face, cu ajutorul Bătrânului desigur, o vrajă de protecţie asupra ta. Aşa, răul lor nu te va putea atinge. Eşti de acord?
-De acord. Dar nu putem ajunge acum înapoi. Eu nu am alt mijloc de transport decât Spiritul Coşmarurilor pe care îl pot invoca.
-Vom aştepta dimineaţa.
Keehlah zâmbi.
-Ce?
-Nu eşti acelaşi care erai când ai venit. Te-ai maturizat.
-Ce să-i faci? La antrenamentele care le aveţi aici... te face să duci dorul matematicii...
-Deci voi mai aveţi încă şcoli în cealaltă lume?
-Da, aici au fost arse toate.
Conversaţia dură mai mult decât orice Oracol v-ar putea reda în scris, căci ei au vorbit pînă în zori când lumina soarelui reflectată pe valurile mării le arătă tabăra. Cei doi o luară la fugă sperând să nu o piardă din vedere. Odată ajunşi acolo, Keehlah alergă în braţele tatălui ei, amândoi nepăsători cu privire la ceilalţi care o considerau o duşmancă.
-I-am citit spiritul. Nu este contra noastră. A păstrat amintirile voastre contrar flăcărilor uriaşilor ce o învăluiau noapte de noapte.
-Deci ai fost atent până la urmă...

Alexandra Covrig, LMK