rădăcini

  Braşov

Oraşul Braşov se găseşte într-o zonă cu un peisaj mirific, spectacular datorită culmilor ce pot fi zărite în jur. Oraşul are în spate o istorie de aproape 800 de ani, legată şi de poziţia sa la răscrucea unor vechi drumuri comerciale, poziţie care a făcut de-a lungul timpului din acest oraş un centru economic, cultural şi istoric extrem de important pentru România.
Un scurt articol de popularizare nu poate cuprinde toată măreţia oraşului sau toată istoria sa. Ar însemna să facem o cruntă nedreptate multora dintre evenimentele trecutului sau prezentului, dar şi mai mult de atât, ar fi dificil să alegem ce rămâne de o parte şi ce merită menţionat. De aceea, pentru moment, am ales doar Biserica Neagră, care reprezintă mai mult decât un obiectiv turistic, demn de vizitat, dar care scrie şi un crâmpei din istoria bogată a Braşovului.
Biserica Neagră domină centrul medieval al Braşovului, iar numele său s-a impus ca urmare a marelui incendiu din 1689, când fumul şi flăcările au înnegrit zidurile bisericii, fără a o putea însă distruge. Biserica are o lungime de 89 m şi, de aceea, reprezintă cel mai mare edificiu religios construit între Viena şi Istanbul.
Biserica a început să fie construită în anul 1383, în stil gotic, pe locul unei vechi biserici în stil romanic din secolul anterior. Ca urmare a primei invazii a turcilor în 1421, biserica, încă în construcţie, a fost distrusă în mare parte, iar ulterior construcţia sa a mai durat încă 56 ani. Iniţial, fuseseră proiectate două turnuri pe faţada vestică a bisericii, dar doar cel sudic a fost înălţat, iar în interioriul turnului au fost aşezate trei clopote, unul dintre ele, cel de 6300 kg fiind cel mai mare clopot existent în România.
Biserica este caracterizată prin înălţimea egală a navei centrale şi a navelor laterale, iar corul bisericii, în stilul goticului târziu, este şi o hală înaltă structurată în trei nave. Lumina este filtrată de vitralii înalte şi, ca urmare, corul are o lumină cu totul specială.
Biserica Neagră are construite şase portaluri bogat ornamentate, oferind originalitate aspectului exterior al monumentului. Se remarcă mai ales portalul din vest şi cele două portaluri din nord.
Ca note deosebite se poate remarca pridvorul sudic al bisericii cu o inscripţie din 1477, precum şi peretele estic al navei laterale sudice cu un tablou al pictorului Fritz Schullers ce înfăţişează jurământul orăşenesc pe „Cartea Reformei” a lui Honterus în anul 1689.
În secolul al XVIII-lea, biserica a fost renovată pierzându-şi parţial aspectul gotic, bolţile gotice fiind înlocuite cu bolţi semicilindrice. La începutul aceluiaşi secol, în navele laterale s-au construit galerii în stil baroc, integrate cu fineţe în arhitectura originală a bisericii.
În biserică se găsesc piese de mobilier şi obiecte de cult din vechime: cristelniţa din bronz, donată în 1472 de către parohul Johannes Reudel, împrejmuită de un grilaj din secolul 18; pictura murală din pridvorul sudic, pictată după 1476, care în colţurile de jos are stemele regelui Matei Corvin şi a soţiei sale Beatrice de Napoli-Aragon; trei canate cu cinci tablouri de la altarul din Feldioara de la finele secolului XV; pictura pictorului braşovean Hans Eder; amvonul baroc din secolul XVII, cu stema regelui Corvin pe stâlpul din faţa amvonului; stranele din secolul XVII şi XVIII; covoarele anatolice din secolele XVII-XVIII..
Orga Bisericii Negre, construită la începutul secolului XIX, este una dintre cele mai mari din sud-estul Europei şi este renumită pentru sonoritatea sa uimitoare. Aici vara se organizează concerte cu muzică de orgă.

  Brasov

Brasov se trouve dans une région ayant un paysage fantastique, même spectaculaire, grâce aux sommets qui peuvent être aperçus. La ville a une histoire de presque 800 ans, liée aussi à sa position qui a fait de cette ville un centre économique, culturel et historique très important pour la Roumanie.
Un bref article pour vulgarisation ne peut pas comprendre toute la majesté de la ville ou toute son histoire. Ça signifierait de faire une indigne injustice aux événements du passé, et, de plus, il serait difficile de choisir ce que doit rester à côté et ce qui doit être mentionné. C’est pourquoi, on a choisi pour le moment seulement l’Église Noire, qui représente plus qu’un objectif touristique digne d’être visité, mais qui a écrit aussi un fragment de l’histoire riche de Brasov.
L’Église Noire domine le centre médiéval de Brasov, et son nom s’est imposé à la suite du grand feu de 1689, quand la fumée et les flammes ont noirci les murs de l’église, sans être capables de la détruire. L’Église a une longueur de 89 m et c’est pourquoi elle représente le plus grand édifice religieux bâti entre Vienne et Istanbul.
La construction de l’église a commencé en 1383, en style gothique, sur les lieux d’une ancienne église en style romain du siècle antérieur. À la suite de la première invasion turque en 1421, l’église, encore en construction, a été détruite dans sa plus grande partie, et sa construction a duré encore 56 ans. Initialement, deux tours ont été projetées sur la façade ouest de l’église, mais seulement la tour du sud a été dressée, et à l’intérieur de la tour on a mis trois cloches, dont un a 6300 kg, étant le plus grand qui existe en Roumanie.
L’église est caractérisée par l’hauteur égale de la nef centrale et des nefs latérales, et le chœur de l’église, en style gothique tardif, est une haute halle structurée en trois nefs. La lumière est filtrée par des vitraux hauts et, donnant au chœur une lumière tout à fait spéciale.
L’église a six portails richement ornés offrant originalité à l’aspect extérieur du monument. On remarque notamment le portail de l’ouest et les deux portails du nord.
Une note spéciale est apportée par la galerie extérieure de l’église avec une inscription de 1477, et du mur de l’est de la nef latérale du sud avec une peinture de Fritz Schullers qui présente le jurement de la ville sur La voie de la Reforme de Honterus en 1689.
Au 18e siècle, l’église a été rénovée et a perdu partiellement l’aspect gothique, les cintres gothiques étant remplacés par des cintres cylindriques. Au début du même siècle, on a bâti des galeries baroques dans les nefs latérales, intégrées avec finesse dans l’architecture originale de l’église.
Dans l’église on peut trouver des meubles et des objets de culte anciens : les fonts baptismaux, donnés en 1472 par le curé de la paroisse, Johannes Reudel, entourés d’un grillage du 18e siècle, la peinture murale de la galerie extérieure du sud, peinte après 1476, qui dans les coins, en bas, a les armoiries du roi Matei Corvin et de sa femme Béatrice de Naples-Aragon; trois vantaux avec cinq tableaux de l’autel de Feldioara de la fin du 15e siècle; la peinture du peintre de Brasov Hans Eder; la chaire baroque du 17e siècle, avec les armoiries du roi Corvin sur le pilier devant la chaire, les stalles d’église du 17e et 18e siècles; les tapis anatoliens du 17e et 18e siècles.
L’orgue de l’Église Noire, bâtie au début du 19e siècle, est l’une des plus grandes de l’Europe de sud-est et elle est renommée pour sa sonorité étonnante. Pendant l’été, les sons merveilleux de l’orgue résonnent à l’occasion de nombreux concerts appréciés par le publique de partout dans le monde.

Roxana Nastase

  Ion Mincu : creatorul şcolii moderne româneşti de arhitectură

Ion Mincu s-a născut la Focşani, în 1852. A urmat Academia de Beaux Arts la Paris (1877-1882), devenind primul diplomat român al acestei prestigioase instituţii, după ce, în 1875, absolvise Şcoala de ingineri de poduri şi şosele din Bucureşti. Societatea Centrală a Arhitecţilor Francezi i-a acordat marele premiu, fapt ce i-a permis să întreprindă o călătorie de studii în Italia, Grecia şi Spania. A fost profesor eminent al Şcolii de Arhitectură din Bucureşti, fiind creatorul unui învăţământ românesc modern de arhitectură. El a reuşit să valorifice, într-un mod original, elemente de construcţie şi de decoraţie ale arhitecturii feudale şi populare româneşti (foişoare, stâlpi de lemn, arcade, capiteluri), folosind materiale tradiţionale (ceramică smălţuită, piatră). Institutul de Arhitectură din Bucureşti, din Piaţa Universităţii, poartă numele marelui arhitect român. Tot el este fondatorul Societăţii Arhitecţilor Români. Convingerea sa era că arhitectura trebuia să servească idealului naţional întocmai ca şi celelalte arte. Printre lucrările sale în stil neo-românesc, amintim: Casa Lahovary (1886), Casa Monteoru (1889), Casa Vernescu (1889), Şcoala Centrală de Fete (1894), „Bufetul de la Şosea” (1892) (toate în Bucureşti), Galaţi (Casa Robescu, 1897) şi Sinaia (Casa Robescu, 1897). Ultima a fost realizată după planurile sale mai vechi din 1887, când a participat cu ele la Expoziţia Universală de la Paris. Tot el este autorul planurilor Palatului Administrativ de la Galaţi (1904), precum şi al clădirilor băncilor comerciale din Craiova (1916) şi Brăila. Tot Ion Mincu a restaurat Biserica Stavropoleos (1906) şi a proiectat mobilierul pentru palatul Justiţiei din Bucureşti, ca şi pentru Catedrala Ortodoxă din Constanţa. Stilul său impresionează prin varietatea motivelor arhitecturale care au fost abordate : desenele de mobilier, monumentele funerare, restaurarea unor monumente istorice. N-a mai apucat să concretizeze o serie de proiecte între care : Ospelul comunal (Palatul Primăriei) şi Cetatea românească (un ansamblu de vile din zona parcului Ioanid din Capitală). O latură mai puţin cunoscută a personalităţii sale a fost pasiunea pentru poezie, Ion Mincu publicând chiar în revista „Convorbiri literare” . Marele arhitect s-a stins din viaţa în 1912.
Linia stilistică caracteristică, numită şi „stilul Ion Mincu” a fost continuată de unii arhitecţi, printre care arhitectul italian Giulio Magni (şcoala primară Mavrogheni-1895, gara de la Curtea de Argeş-1898). Printre reprezentanţii de seamă ai mişcării create de Ion Mincu îi putem enumera pe : Petre Antonescu (Ministerul Construcţiilor, actuala Primărie a Capitalei, 1906-1910, Palatul administrativ din Craiova, 1912-1913, banca Marmorosch-Blank, 1915-1923), imobilul pentru salariaţii Băncii Naţionale din Bucureşti, conacul din Ştefăneşti, Argeş), Nicolae Ghica-Budeşti (Palatul pentru colecţiile Muzeului de Artă Naţională, 1912-1939, biserica greco-catolică din str. Polonă, biserica Cuţitul de argint, Casa Rosetti, toate în Bucureşti, liceul din Râmnicu-Vîlcea), Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, celebra vilă Minovici din Bucureşti), Grigore Cerchez (clădirea veche a Institutului de Arhitectură, 1912-1927, corpul nou de la Palatul regal de la Cotroceni şi Casa Disescu din Bucureşti), Constantin Iotzu (Casa corpului didactic, Bucureşti), G. Cristinel (primăria din Banu Manta, Bucureşti, catedrala ortodoxă din Cluj).

  Ion Mincu : le créateur de l’école roumaine moderne d’architecture

Ion Mincu est né à Focsani, en 1852. Il a suivi les cours de l’Académie de Beaux Arts de Paris (1877-1882), devenant ainsi le premier diplômé roumain de cette prestigieuse institution, après quoi, en 1875, il avait continué ses études à l’École d’ingénieurs de ponts et des chemins de Bucarest. La Société Centrale des Architectes Français lui a accordé le grand prix, fait qui lui a permis d’entreprendre un voyage d’études en Italie, en Grèce et en Espagne. Il a été professeur éminent de l’École d’Architecture de Bucarest, devenant ainsi le fondateur de l’enseignement roumain d’architecture moderne. Il a réussi à valoriser, d’une manière originale, des éléments de construction et de décoration de l’architecture féodale et populaire roumaine (foisoare - balcons, des piliers en bois, arcades, chapiteaux), en utilisant des matériaux traditionnels (la céramique émaillée, la pierre). L’Institut d’Architecture de Bucarest, à Place de l’Université, porte le nom du grand architecte roumain. Il est aussi le fondateur de la Société des Architectes Roumains. Sa conviction était que l’architecture devrait servir à l’idéal national tout comme les autres arts. Parmi ses travaux en style néo-roumain, nous rappellerons : la Maison Lahovary (1886), la Maison Monteoru (1889), la Maison Vernescu (1889), l’École Centrale de Filles (1894), le « Buffet de la Rue » (1892) (toutes à Bucarest), à Galatzi (la Maison Robescu, 1897) et à Sinaïa (la Maison Robescu, 1897). Cette dernière a été réalisée selon ses plans de 1887, présentés lors de sa participation à l’Exposition Universelle de Paris. Il est aussi l’auteur des plans pour le Palais Administratif de Galatzi (1904) et des bâtiments des banques commerciales de Craiova (1916) et de Braila. Ion Mincu a restaurée l’Église Stavropoleos (1906) et a projeté le mobilier pour le Palais de la Justice de Bucarest, comme d’ailleurs pour la Cathédrale Orthodoxe de Constanza. Il impressionne par la diversité des motifs architecturaux qu’il a entamés : les dessins de mobilier, les monuments funéraires, la restauration des monuments historiques. Il n’a pas réussi à concrétiser une série de projets parmi lesquels : Ospelul communal (le Palais de la Mairie) et la Cité roumaine (un ensemble des villas du parc Ioanid de la Capitale).
Une dimension moins connue de sa personnalité a été sa passion pour la poésie. Ion Mincu a publié même dans la revue « Discussions littéraires ». Il s’est éteint en 1912.
La ligne stylistique caractéristique, nommée aussi le « style Ion Mincu » a été continuée par quelques architectes, parmi lesquels l’architecte italien Giulio Magni (l’école primaire Mavrogheni-1895, la gare de Curtea de Arges, 1898). D’autres représentants importants du mouvement créé par Ion Mincu ont été: Petre Antonescu (le Ministère des Constructions, l’actuelle Mairie de la capitale, 1906-1910, la Palais administratif de Craiova, 1912-1913, la Banque Marmorosch-Blank, 1915-1923), l’immeuble pour les employés de la Banque Nationale de Bucarest, la villa de Stefanesti, Arges), Nicolae Ghica-Budesti (le Palais pour les collections du Musée d’art nationale, 1912-1939, l’Église grecque catholique de la rue Polonaise, l’Église Cutitul de argint, la Maison Rosetti, toutes à Bucarest, le lycée de Ramnicu-Vilcea), Cristofi Cerchez (l’hôpital Polizu, la célèbre villa Minovici de Bucarest), Grigore Cerchez (le vieil bâtiment de l’Institut d’Architecture, 1912-1927, le nouveau bâtiment du Palais royal de Cotroceni et la Maison Disescu de Bucarest), Constantin Iotzu (la Maison du corps didactique, Bucarest), G. Cristinel (la mairie de Banu Manta, Bucarest, la Cathédrale orthodoxe de Cluj).

Cezar Banu

  Enescu inedit

Hymn jubilar pentru cor, orchestră militară şi arpă

Încă de la începutul secolul XX George Enescu se bucura de o apreciere sinceră şi rapidă atât în România cât şi în capitala Franţei. La numai 24 de ani (1905), tânărul compozitor devenise deja o mare autoritate, apărând fie ca solist în concertele dirijate de Felix Weingartner, fie avându-l ca partener la pian pe Gabriel Fauré, fie membru în juriile de examinare ale Conservatorului din Paris. Muzica sa, profund ancorată în filonul naţional, era ascultată şi dezbătută în cercurile de muzicieni ale vremii cu mare interes, intuindu-se parcă dimensiunea sa călăuzitoare în orientarea culturii muzicale naţionale spre treptele superioare ale spiritualităţii universale.
Anul 1906 a fost perioada în care preocuparea lui George Enescu pentru instrumentele de suflat pare a fi maximă. Din cele cinci piese cât a compus în anul menţionat mai sus, patru sunt închinate suflătorilor1: Dixtuorul pentru instrumente de suflat op. 14, Au soir pentru patru trompete divizate, Legenda pentru trompetă şi pian şi Hymn jubilar pentru cor, orchestră militară şi arpă.
De departe, Dixtuorul rămâne piesa de „rezistenţă”, executat de-a lungul timpului în foarte multe concerte şi festivaluri naţionale şi internaţionale şi – după cum afirmă Octavian Lazăr Cosma – o creaţie fundamentală în domeniul muzicii destinată instrumentelor de suflat.
În acelaşi an 1906, George Enescu compune Hymn Jubilar pentru cor, orchestră militară şi arpă, creaţie vocal-simfonică închinată Jubileului organizat cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Manifestarea, pregătită cu aproape un an înainte, a constat în organizarea unor mari sărbători populare desfăşurate în cadrul Expoziţiei Naţionale şi din care muzica, fireşte, nu putea lipsi. Spre a da strălucire acestui eveniment politic organizatorii au propus, în afara concertelor zilnice oferite de Orchestra Expoziţiei, un Mare Festival coral şi unul de fanfară ce se vor desfăşura la Arenele Romane. Cele două evenimente muzicale ale Jubileului au fost precedate de o suită de concerte prezentate în chiar ziua inaugurării Expoziţiei Naţionale: marţi 6 iunie 1906.

Piesa a cincia este Piesă de concert pentru violă cu acompaniament de pian.
Listei de audiţii şi înregistrări întocmită de muzicologul Pascal Bentoiu (Capodopere enesciene, Bucureşti – 1999, Ed. Muzicală, p. 127) i se adaugă şi înregistrarea făcută de o formaţie camerală a Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării în sala de concerte a Cercului Militar din Braşov în anul 1983, fiind dirijată de Inspectorul Muzicilor din acea perioadă col. Emilian Ursu.
Cosma, Lazăr – Octavian, Hronicul muzicii româneşti, 1898 – 1920, Creaţia muzicală (II). Simfonică şi de cameră, vol. VIII, Ed. Muzicală, Bucureşti 1988, p. 505.
Gheorghiţă, Nicolae, „Manifestările muzicale de la Expoziţia Naţională Jubiliară din 1906”, studiu în curs de apariţie în cadrul revistei Muzica.
Iniţiat de societatea Carmen prin conducătorul ei D. G. Kiriac, festivalul a adus laolaltă 25 de coruri din România, Ardeal, Banat şi Bucovina, reprezentând peste 1700 de corişti. Intenţia a fost aceea de înfrăţire generală a cântăreţilor, pentru a se şterge graniţele culturale dintre români şi a se realiza … înfrăţirea prin cântec a vechiului neam, în: Dan Sever, Scrisori din Bucureşti, Tribuna X, 190, Arad, 10/20 octombrie 1906, p. 5. Pentru mai multe detalii vezi Festivalul coral din 1906 de la Bucureşti, în: Octavian Lazăr Cosma, Hronicul Muzicii Româneşti, Epoca enesciană. Viaţa Muzicală, vol. V, 1898 – 1920, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1983, pp. 281 – 285.
Duminică 11 Iunie 1906, ora 4 p.m. va avea loc în arenele Romane o mare serbare … cu binevoitorul concurs al Corurilor sub conducerea d-lui Profesor Ştefănescu şi al Muzicilor Militare sub aceea a d-lui Inspector al Muzicilor Maior Mărgăritescu. Printre mai multe puncte, manifestarea mai cuprindea un concert de muzică militară şi un Festival muzical sub conducerea d-lui Inspector al muzicelor Maior Mărgăritescu, în: CRONICA, Anul VI, no. 1465, Sâmbătă 10 Iunie 1906, p. 3, articolul De la Expoziţie. Privitor la concursul fanfarelor vezi Viorel Cosma, Din culisele concursului fanfarelor armatei (1906), în: Viaţa Armatei, Bucureşti, 49, nr. 2, februarie 1996, p. 18 şi 26, republicat în Idem, Marte şi Euterpe. Muzică şi Armată. Eseuri, studii, cronici muzicale (1946 – 1996), Bucureşti, Ed. Universalia, pp. 111 – 113.
Expoziţia a fost programată a se deschide duminică 4 iunie. Din cauza ploilor torenţiale ceremonia a fost amânată pentru data de 6 iar în cazul continuării precipitaţiilor, ea urmând a se desfăşura în Palatul regal, în: Buletinul Expoziţiei Generale Române din 1906, Buletinul oficial nr. 10, marţi, 6 iunie 1906, p. 233. Evenimentul s-a încheiat pe 23 noiembrie.

Lector univ. dr. Nicolae GHEORGHIŢĂ

  Sfidare şi înfrângere

(continuare)
IV
Tatăl îi spune mamei blând:
- Avem ceva de vorbit. Vezi să nu vină nimeni p-aici. Sunt lucruri care nu-i privesc pe servitori.
Mama dă din cap şi zâmbeşte părăsind cerdacul, iar el ia sticla şi toarnă în pahare:
- Deci, ce se aude?
Pătru ia un pahar, soarbe din el cu uşurare şi răspunde:
- Scrisoarea din Moldova a ajuns la noi. Am luat-o de la locul ştiut.
Ioan bea şi el şi remarcă zeflemitor, arătând spre umărul lui Pătru:
- Asta ştie deja, nu crezi? A văzut şi urmările.
Pătru dă să se repeadă la frate-său, dar bătrânul îl temperează punându-i mâna pe umăr.
Ioan se face că nu vede nimic, deşi cu coada ochiului le urmăreşte mişcările. Privirea lui cată undeva spre grădina din spatele casei, unde se văd doar urmele florilor din vara trecută şi ici colea câteva brânduşe. Apoi spune:
- Spune-i ce scria în răvaş mai bine!
Pătru mormăie, pare a fi o înjurătură, apoi spune:
- Asta şi voiam să fac! Am aflat planurile polonilor pentru primăvară şi vară.
Ia o gură de vin să-şi clătească gura.
- Sunt de bine? Întreabă tatăl îngrijorat.
- La fel de rele ca întotdeauna. Trebuie să trimitem ceva oaste. Vodă nu va face nici un gest, doar o ştii. Parcă n-ar fi fraţii noştri. Ăsta nu va face mulţi purici în scaunul domnesc. Ne trebuie un vodă puternic, cu credinţă faţă de ţară, continuă, mânia crescându-i din ce în ce.
Ioan replică în zeflemea:
- Păi, îl vezi să cheltuie pe altceva decât pentru el, chiar dacă şi ţara noastră e ameninţată? El vrea numai mai mulţi gologani! D-aia ne şi vânează mişeleşte. Nici măcar nu are curajul s-o facă pe faţă.
Tatăl pune paharul pe masă şi le spune:
- Băieţi trebuie să fiţi atenţi! Şi atacul de acum două zile a fost plănuit tot de el, pot să bag mâna în foc. N-o luaţi în glumă. Nu atacă el pe faţă, dar nu se lasă.
Pătru, tăios, cu pumnii strânşi, mârâie:
- Ştim, tată, nu-ţi fă probleme! Ne apărăm după cum putem!
Tatăl, cu reproş, arătând cu bărbia spre braţul prins în eşarfă al lui Pătru:
- Nu suficient de repede, băiete, după cum se vede. Şi doar eşti cea mai bună armă din ţară! M-aş aştepta la ceva mai mult din partea ta, nu crezi?
Pătru se înroşeşte de jenă şi ochii i se lasă pe faţa de masă. Tată-său umple din nou paharele. Pătru, cu o urmă de ruşine în voce, îi răspunde:
- Data viitoare nu mă mai las surprins, nu-ţi fă griji.
Apoi întinde mâna spre pahar şi bea o gură zdravănă din el.
Tatăl pune sticla goală pe masă, pare a se gândi câteva clipe, iar apoi spune, uitându-se spre Ioan:
- Ce facem cu Transilvania?
Ioan se joacă cu faţa de masă brodată: pare că a pus ceva la cale, dar nu e sigur cum va fi primită propunerea lui:
- Ne trebuie fie cineva care să se teamă de noi, fie să cumpărăm pe cineva.
Pătru îi ia vorba din gură:
- Dar nu sunt sigur că va funcţiona vreuna dintre soluţii. Indiferent de alegere, ne putem trezi trădaţi!
Ioan se înctruntă pentru prima dată, ştiind ce urmează să spună, îşi flutură mâna spre frate-său şi îi retează vorba, uşor zeflemitor:
- Exact la asta m-am gândit şi eu, să ştii. Ne trebuie legături mult mai strânse. Iar eu am găsit ceva spre deosebire de tine! Te chinui de vreo doi ani dacă nu mă înşel?
Tătâne-său, nelăsându-i timp lui Pătru să se repeadă la Ioan, spune:
- Asta-i bine, fiule. Spune!
Ioan îi aruncă o ocheadă biruitoare lui Pătru:
- Am găsit un nobil cam scăpătat, dar cu relaţii bune la curte. Are nevoie de bani şi urgent. Singurul lui bun e o fată pe care o scoate la mezat. Ne-o dă unuia dintre noi de soţie contra unei sume frumuşele. În shimbul relaţiei de rudenie, pare de acord să ne dea informaţii permanent. Asta ar fi ceva, nu crezi, Pătrule?, priveşte el direct spre Pătru, uşor amuzat, ştiind ce va urma.
Mamă-sa, care a venit fără a fi auzită, spune cu voce îngrijorată:
- Şi la cine te-ai gândit, fiule? Ai văzut fata cel puţin? Cum arată?
Ioan, şugubăţ, răspunde:
- N-am văzut-o şi nici nu m-am interesat de ea prea mult. Oricum, nu contează nici dacă e urâtă ca baba Veta din sat. Trebuie s-o facem. Eu, cu mintea mea slabă, după cum crede frate-meu, consider că Pătru, ca frate mai mare, trebuie s-o ia. Aşa ar fi corect.
Mamă-sa rămâne cu gura rotunjită de uimire, priveşte spre Pătru care nu spune nimic, doar strânge mai tare paharul cu vin în mână, iar sprâncenele i se adună pe frunte.
Mama închide gura brusc şi aşteaptă cu sufletul la gură, în timp ce tatăl bea nepăsător. Doar Ioan aruncă priviri furişe spre fratele său şi, în ciuda calmului pe care-l arată, se vede că este pregătit să sară de pe scaun dacă urmează o bătaie.
Pătru dă drumul paharului pentru o clipă, apoi îl ridică şi bea din el până la fund. Priveşte drept spre Ioan, apoi buzele i se răsfrâng într-un zâmbet.
- Da, aşa e corect. O iau eu. Oricum n-am cerut pe nimeni de nevastă, iar Staicu trebuie să se însoare cu fata boierului Vlădoianu. Ăsta mic e prea necopt. Aşa e corect, s-o iau eu.
Tatăl său aprobă într-una, dând din cap, în timp ce mama este din ce în ce mai îngrozită. Ioan, din ce în ce mai uimit, sare ca ars la finalul replicii, ofensat. Vrea să spună ceva usturător, dar mamă-sa îi face un semn şi îl opreşte, apoi cu o voce mică, plină de teamă, spune:
- Corect pentru voi, dar cu fata ce aveţi?
Bărbaţii o privesc uimiţi, neînţelegând care este problema, iar ea face un gest scârbit şi spune cu uşor dispreţ pentru toţi trei:
- Sunt sigură că nu ştiţi ce vreau să spun! Degeaba sunteţi voi viteji şi ştiţi să faceţi planuri! Sunteţi nişte proşti!
Tatăl pare împietrit, uimit şi supărat. Ioan pare depăşit complet de situaţie, iar Pătru se încruntă fără a înţelege la ce se referă mama sa. Toţi vor să spună ceva, dar mama îi opreşte cu mânie în ochi.
- După ce că biata fată e vândută departe de casa ei, mai se potcoveşte şi cu un soţ posomărât.
Mânia lui Pătru creşte pe măsură ce mama sa vorbeşte.
- Dragul meu, eşti băiatul meu şi te iubesc, dară, ştii bine. Da’ nu eşti prea vesel şi nimeni nu-ţi poate intra în voie. Fata aia se trezeşte vândută, trimisă din ţară, alături de un bărbat care nu-i prea va aduce bucurii, după cum te ştiu eu. Gândeşte-te! Imploră ea din priviri. Mie nu mi se pare corect. Nu puteţi găsi altă soluţie? Deloc?
Ioan lasă privirea în jos şi nu îndrăzneşte să se uite în ochii mamei sale care se uită de la unul la altul încercând să găsească un aliat. Tatăl priveşte în lături pentru o clipă, după care se întoarce spre mamă şi dă să spună ceva, dar Pătru, ridicând mâna în semn că a fost destul ce-a auzit, se întoarce spre mama sa şi-i spune hotărât, printre dinţi:
- N-oi fi eu un butoi de veselie, mamă, dar tot sunt fete ce mă vor.

Roxana Năstase