rădăcini

  Delta Dunării

Cel mai tânăr pământ al României, Delta Dunării, nu conteneşte să uimească turiştii care vin să se răsfeţe în paradisul apelor, unit cu fâşii de pământ care par să se topească în ceaţă în zilele de iarnă şi primăvară.
Dacă ar fi să întrebi un specialist, el ţi-ar spune că acest teritoriu dominat de ape a început să se formeze cu aproximativ 13 mii de ani în urmă, dar că nu s-a desăvârşit încă. Pe iubitorul de natură şi pe cel ce vânează peisaje inedite, acest lucru îl interesează prea puţin. El vrea să surprindă răsăritul sau apusul Soarelui înroşind apele şi zborul păsărilor care pot albi sau înnegri cerul.
Totuşi, iubitorul de istorie va dori să afle că prima menţiune referitoare la Delta Dunării a fost scrisă chiar de Herodot, „Părintele Istoriei”, care după ce descrie intrarea flotei persane a lui Darius chiar prin Delta Dunării, menţionează bancurile de nisip despărţite de braţe de ape, indicând în fapt şapte braţe, ce înconjoară insule. Ulterior, aceste rânduri vor fi preluate de alţi istorici, dintre care cei mai notabili sunt Pliniu cel Bătrân şi Ptolemeu. Şi apoi, să nu uităm câteva imagini surprinse în versurile lui Ovidius, poetul roman exilat la Pontus Euxin, chiar dacă acesta a privit mai curând spre valurile mării, şi mai puţin spre apele tainice ale deltei.
Capodoperă a naturii, Delta Dunării este în fapt opera marelui fluviu european, Dunărea, ce izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră din Germania, pentru ca apoi să traverseze continentul pe o distanţă de 2860 km, adunând în calea sa afluenţi din zece ţări şi traversând patru capitale (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad).
În România, Dunărea pătrunde pe la vest urmând a se vărsa în Marea Neagră la est, despărţindu-se mai întâi în două braţe, Chilia şi Tulcea, ulterior braţul Tulcea despărţindu-se în braţul Sfântul Gheorghe şi Sulina, formând această perlă a naturii, Delta Dunării, care are forma literei greceşti delta.
Braţul Sulina, cel mai nordic braţ al Dunării, are un curs rectiliniu, canalizat, permanent dragat, pentru a permite navigaţia vaselor marine, turistice sau nu. Braţul Sfântul Gheorghe, la vărsarea în mare, încadrează insulele Sacalin, ce vor forma o deltă secundară peste foarte puţin timp.
Dacă ar fi să priveşti delta dinspre dealurile Tulcei vara, ai avea impresia că în faţa ochilor tăi se întinde o mare de verdeaţă străbătută de fuioare argintii. Delta este străbătută de o pleiadă de canale şi de gârle, ce reprezintă o consecinţă a regularizării cursurilor, având de asemenea mlaştini, dar mai ales lacuri.
Puţinul pământ al deltei este în principal reprezentat de grinduri, fie ele fluviatile, fie maritime, fie continentale. Cele mai importante dintre acestea, adăpostind veritabile păduri, dintre care unele seculare, transformate în rezervaţii naturale înainte ca Delta Dunării să devină ea însăşi o mare rezervaţie, sunt Letea şi Caraorman.
Va urma

  Le Delta du Danube

La plus jeune terre de la Roumanie, le Delta du Danube, ne cesse d’éblouir les touristes qui viennent pour se gâter dans le paradis des eaux, qui s’unit avec des étroites langues de terre, qui semblent disparaître dans le brouillard des jours d’hiver et de printemps.
Si tu demandes à un expert, celui-ci te dira que ce territoire dominé par les eaux a commencé à se former il y a presque 13 mille ans, mais qu’il n’est pas encore accompli. Celui qui aime la nature et celui qui est à la recherche des paysages inédits y sont très peu intéressés. Ils veulent surprendre le lever ou le coucher du soleil empourprer les eaux, et le vol des oiseaux blanchir ou noircir le ciel.
Pourtant, les personnes qui aiment l’histoire voudront apprendre que la première mention sur le Delta du Danube a été écrite même par Hérodote, le père de l’histoire, qui, après avoir décrit l’entrée de la flotte persane de Darius par le Delta du Danube, décrit les bancs de sable séparés par bras des eaux, indiquant, en effet, sept bras, entourant les îles. Ultérieurement, ces lignes seront reprises par autres historiens, parmi lesquels les plus notable seraient Plinien le Vieil et Ptolémées. Et puis, on ne doit pas oublier qu’il y a aussi quelques images surprises par Ovide, le poète romain exilé à Pontus Euxin, dans ses vers, même si celui-ci a plutôt regardé vers les vagues de la mer, et moins vers les eaux mystérieuses du delta.
Chef d’œuvre de la nature, le Delta du Danube est en effet l’œuvre du grand fleuve européen, le Danube, qui prend sa source des Montagnes La Forêt Noire, en Allemagne, pour traverser le continent, sur une distance de 2860 km, collectant ensuite dans son chemin les affluents de dix pays et traversant quatre capitales. En Roumanie, le Danube entre par l’ouest pour se verser dans la Mer Noire à l’est, en se séparant en deux bras, premièrement, Chilia et Tulcea, ultérieurement le bras Tulcea se divisant dans le bras Sf Gheorghe et Sulina, formant ainsi cette perle de la nature, le Delta du Danube, qui a la forme de la lettre grecque delta.
Le bras Sulina, le bras du nord du Danube, a un cours linéaire, canalisé, dragué en permanence, pour permettre la navigation des bateaux marins, touristiques ou non. Le bras Sf. Gheorghe, à son embouchure dans la mer, encadre les îles Sacalin, qui vont former ensuite un delta secondaire.
Si tu étais sur les Collines de Tulcea et tu regardais vers le delta un jour d’été, tu aurais l’impression qu’une grande étendue verte se dévoile, parsemée de filasses argentées. Le Delta est plein d’une pléiade des canaux et de ruisseaux qui sont une conséquence de la régularisation des cours, mais qui a aussi des marécages et, en particulier, des lacs.
La terre du delta n’est pas étendue et elle est représentée en principal des vasières, soit fluviatiles, soit maritimes, soit continentales. Les plus importantes sont Letea et Caraorman.
(à suivre)

Roxana Nastase

  Părintele Dumitru Stăniloaie : un patriarh al ortodoxiei româneşti

Îmi face o deosebită plăcere să scriu câteva rânduri despre cel care este considerat unul din cei mai mari teologi creştini ai secolului XX. Braşovean de origine, părintele Dumitru Stăniloaie a fost o personalitate complexă : teoretician creştin ortodox, profesor, poet, duhovnic.
Gândirea sa curajoasă şi creatoare s-a afirmat de timpuriu, un exemplu fiind susţinerea tezei sale de doctorat la numai 25 de ani, la Universitatea din Cernăuţi. Opera sa a revoluţionat teologia ortodoxă românească post-belică : studii, articole, teze, traduceri, comentarii şi exegeze. Între acestea, să amintim numai: “Viaţa şi învăţătura Sf. Grigore Palama” (1938), “Ortodoxie şi românism” (1939), “Iisus Hristos sau restaurarea omului”(1943), “Tratat de teologie ortodoxă” şi monumentala traducere a “Filocaliei”, realizare grandioasă de-a lungul a nouă volume, rodul a patru decenii de muncă.
Părintele Stăniloaie a subliniat legătura dintre teologie şi rugăciune. Un alt titan al ortodoxiei româneşti, regretatul mitropolit Antonie Plamădeală arăta că „nimeni ca dânsul n-a descoperit sensuri noi acolo unde nimeni nu le bănuia, n-a elaborat mai pe înţeles şi cu noi înţelesuri o teologie a lumii, o teologie a persoanei – pornind de la Dumnezeu – folosindu-se în aceste din urmă elaborări mai ales de felul cum se reflectă ele în alcătuirea sufletului românesc”.
A fost hirotonisit preot în 1932, fiind trimis ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în Germania, Grecia, Egipt şi Vatican. A fost rectorul Academiei Teologice din Sibiu, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. A fost invitat la conferinţe şi seminarii la Oxford, Freiburg şi Heidelberg. În perioada interbelică a primit burse pentru a studia în mai multe capitale occidentale (Paris, Berlin, Londra) şi la Constantinopol. În 1929 a devenit profesor la Universitatea din Bucureşti. A fost director al ziarului Telegraful Român, unde a legat o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic. De asemenea a fost redactor al Academiei Teologice din Sibiu.
Opera sa teologică impresionantă nu a fost recunoscută de către regimul comunist ateu, scrierile sale fiind puse la index. Mai mult decât atât, acesta l-a îndepărtat de la catedră, l-a arestat şi l-a condamnat la temniţă grea în perioada 1958-1963. Abia după aşa zisa deschidere către Occident a fost reprimit la catedră de către cei care încercau să demonstreze libertăţile religioase din România. Dacă în ţara sa părintele Stăniloaie a cunoscut represiunea şi indiferenţa, în lumea liberă titlurile de Doctor Honoris Causa s-au succedat fără încetare : Atena, Belgrad, New York. Abia după prăbuşirea comunismului în România, opera sa a început să fie cunoscută iar meritele sale recompensate. Cu puţin înainte de stingerea din viaţa (octombrie 1993) a devenit mai întâi membru supleant, apoi membru plin al Academiei Române.

  Le père Dumitru Staniloaie : un patriarche de l’orthodoxie roumaine

Il me fait tellement plaisir d’écrire quelques lignes concernant celui qui est considéré aujourd’hui l’un de plus grands théologiens chrétiens du XXè siècle. Originaire de Brasov, le père Dumitru Staniloaie a été une personnalité complexe : théoricien chrétien orthodoxe, professeur, poète, confesseur religieux.
Sa pensée téméraire et créatrice s’est affirmée tôt, un exemple étant la soutenance de sa thèse de doctorat, à 25 ans seulement, à l’Université de Cernautzi. Son œuvre a révolutionné la théologie orthodoxe roumaine d’après la Grande Guerre: études, articles, thèses, traductions, commentaires et exégèses. Parmi ceux-ci, énumérons juste : « La vie et l’apprentissage de Saint Grégoire Palama » (1938) «Orthodoxie et roumanité» (1939), « Jésus Christ ou la restauration de l’homme » (1943), « Traité de théologie orthodoxe » et la monumentale traduction de la « Philocalie », réalisation grandiose à travers neuf volumes, le fruit de quatre décennies de travail.
Le père Staniloaie a souligné le lien entre la théologie et la prière. Un autre titan de l’orthodoxie roumaine, le regretté métropolite Antonie Plamadeala, avouait que «il a découvert de nouveaux sens là où personne ne les devinait, en élaborant d’une manière plus compréhensible et avec de nouveaux sens, une théologie du monde et de la personne – à partir de Dieu – en utilisant dans ces dernières élaborations surtout le mode comme celles-ci se reflétaient dans la constitution de l’âme roumaine ».
Il a été investi prêtre en 1932, étant envoyé comme représentant de l’Église Orthodoxe Roumaine en Allemagne, en Grèce, en Égypte et au Vatican. Il a été le recteur de l’Académie Théologique de Sibiu, professeur à la Faculté de Théologie de l’Université de Bucarest, il a été invité à des conférences et des séminaires à Oxford, à Freiburg et à Heidelberg. Durant la période de l’entre-deux-guerres, il a reçu des bourses pour étudier dans plusieurs capitales occidentales (Paris, Berlin, Londres) et à Constantinople. En 1929, il est devenu professeur à l’Université de Bucarest. Il a été directeur du journal Le télégraphe roumain, où il a lié une étroite amitié avec Nichifor Crainic. Il a été également rédacteur de l’Académie Théologique de Sibiu.
Son œuvre théologique impressionnante n’a pas été reconnue par le régime communiste athée, ses écrits étant mis à l’index. De plus, ce dernier l’a écarté de la chaire, l’a arrêté et l’a condamné à une lourde prison durant la période 1958-1963. Peu après de la pseudo ouverture envers l’Occident, il a été reçu de nouveau à la chaire par ceux qui essayaient à démontrer les libertés religieuses de la Roumanie. Si dans son pays le père Staniloaie a connu la répression et l’indifférence, dans le monde libre les titres de Docteur Honoris Causa reçus se sont succédés sans arrêt: Athènes, Belgrade, New York. À peine le communisme vaincu en Roumanie, son œuvre a commencé à être connue et ses mérites récompensés. Peu avant sa mort (en octobre 1993), il est devenu d’abord membre correspondent et ensuite membre plein de l’Académie Roumaine.

Cezar Banu

  Enescu inedit

Hymn jubilar pentru cor, orchestră militară şi arpă

Studiu prescurtat (II)

Parcurgerea presei timpului reliefează anumite inconsecvenţe şi confuzii cu privire, pe de o parte, la dirijorul Hymnului iar pe de altă parte, la momentul intonării lui. Unul dintre elementele care au sporit confuzia în rândul cronicarilor a fost faptul că, în afară de George Enescu, şi alţi compozitori ai vremii au scris pentru acest moment aniversar. Titluri de genul Marşul Solemn al Jubileului de Mihail Mărgăritescu, Cânt Jubilar de I. Paschill, Imn de Ed. Hübsch dar mai ales Imnul Jubilar de G. Ştephănescu, au făcut ca multe ziare să nu consemneze numele lui George Enescu ori prezenţa sa ca dirijor al propriei creaţii.
Din fericire, există o mărturie remarcabilă cu privire la acest moment, făcută de dirijorul de mai târziu al Societăţii Corale Carmen, compozitorul I. D. Chirescu. Din păcate, în afară de afirmaţia lui I. D. Chirescu conform căreia George Enescu şi-a condus propria lucrare în deschiderea Expoziţiei (6 iunie) în chiar momentul semnării actului comemorativ, nu avem alte date care să reflecte prezenţa muzicianului român în suita de evenimente muzicale ale Jubileului. Mult mai elocventă în ceea ce priveşte dorinţa lui George Enescu ca Hymnul să fie cunoscut şi cântat de întreaga asistenţă prezentă la închiderea solemnă a Expoziţiei Jubiliare este scrisoarea pe care tânărul G. Enescu o adresează comisarului Expoziţiei dr. Constantin Istrati ¹, cu câteva zile înainte de închiderea ei. În concluzie se poate afirma că Hymnul Jubilar a fost cântat de două ori: la semnarea actului comemorativ în ziua deschiderii Expoziţiei Generale (6 iunie) – fiind dirijat de chiar autorul ei – şi la închiderea Expoziţiei (23 noiembrie) ².
Timp de aproape un veac acest Hymn a fost ignorat de muzicologia românească din motive lesne de intuit. Cel care după 1990 atrage atenţia asupra sa este regretatul Constantin – Iulian – Dan STIHI – BOOS într-o comunicare ţinută în anul 1991 cu ocazia Simpozionului Internaţional de muzicologie „George Enescu” ³. Manuscrisul autograf se păstrează în „Cabinetul de muzică” de la Biblioteca Academiei Române, MsR 7380, Colecţii speciale 230/1974⁴. Semnătura autorului – Gheorghe Enescu – se află atât la începutul cât şi la finalul documentului (19 pagini) iar versurile, în ciuda indicaţiei de autor anonim (***) par a fi scrise tot de G. Enescu ⁵:
Înalţă-ţi ruga, Ţeară, cu neamul românesc
Şi ádă mulţămire acelui ce e lege
Ursit ţi-a fost de dînsul ca-n binele obştesc
Traian să-ţi stea la leagăn şi Carol a-ţi fi rege
Şi hotărît păşeşte, ca toţi cei ce muncesc.
Cu flori fie bătută cărarea vieţii tale.
Poporul şi cu tronul te-nalţă, te iubesc,
Şi an ca cel de-acum să-ţi steie mulţi în cale!,
Ura! Ura! Ura!….

1. Constantin Istrati (1850 – 1918), doctor în medicină şi chimie, profesor universitar în Bucureşti. Fondator al Societăţii române de ştiinţă, Asociaţiei române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor etc. Comisar al Expoziţiei Generale de la Bucureşti (1906), primar al Capitalei, ministru al cultelor, lucrărilor publice, industriei şi comerţului etc. 2. Art. Ce e nou? Împărţirea premiilor de la Expoziţia din Bucureşti s-a făcut cu mare solemnitate. Au asistat şi regina, precum şi familia princiară, miniştrii, general Manu, Greceanu, Disescu, şi I. Grădişteanu. Întâi corul Societăţii Carmen şi orchestra militară au executat Imnul Jubilar de dl George Enescu…. (s.n.). Ziarul FAMILIA consemnează: Expoziţia de la Bucureşti s-a închis în prezenţa unui public mic. Au asistat regina, membrii familiei princiare, miniştri, membrii parlamentului şi a reprezentanţilor puterilor străine. Trei muzici militare au intonat „Imnul Jubilar”…, în: FAMILIA, Oradea – mare, 3/16 dec. 1906, no. 39, anul XLII, p. 466; Vezi şi Buletinul Expoziţiei Generale Române din 1906, Buletinul oficial nr. 15, Decembrie 1906, p. 559: Scena era ocupată de orchestra militară şi corurile puse sub conducerea inspectorului muzicilor militare. Solemnitatea s-a început cu imnul Jubilar, cu care s-a deschis acum câteva luni frumoasa Expoziţie… 3. Constantin – Iulian – Dan STIHI – BOOS , Consideraţii pe marginea unor manuscrise enesciene, în: GEORGE ENESCU ŞI MUZICA SECOLULUI XX, Simpozion Internaţional de muzicologie „George Enescu” 1991, ed. îngrijită de Laura Manolache şi Nadia Tozlovan, Ed. Muzicală, Bucureşti 1998, pp. 76 – 78. 4. Poartă ştampila Colecţia Romeo Drăghici. 5. Articolul George Enescu – compozitor coral, în: Octavian Lazăr Cosma, Hronicul Muzicii Româneşti, Creaţia muzicală I. Corală, cântecul, vocal-simfonică, vol. VII, 1898 – 1920, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1986, p. 162.

Lector univ. dr. Nicolae GHEORGHIŢĂ

  Sfidare şi înfrângere

(continuare)
IV
În încăperea sa din palatul domnesc, Mihnea stă aşezat la o masă cu un pocal în faţă. Vodă poartă o haină brodată cu fir auriu pe albastru şi îşi ţine mâinile împreunate la piept. După chipul său se poate ghici că gândurile nu-i sunt prea plăcute.
Se aude un uşor scârţâit şi un pas apăsat, iar vodă se întoarce brusc. Florea – mâna dreaptă a lui Mihnea, intră în cameră şi se înclină în faţa lui vodă care se uită întrebător la el. Acesta pare palid.
- Ce se aude cu cei de i-ai trimis? Ai primit veşti până la urmă?
Florea, reticent, privind însă direct în ochii lui Mihnea, cu un chip de nepătruns, spune:
- Da, am primit. Dar nu sunt bune, Măria ta.
Gura lui Mihnea se strâmbă şi cu un gest scurt de mânie aruncă pocalul pe jos. Florea nu se clinteşte, deşi ochii îi trădează tresărirea.
Mihnea mânios se ridică de la masă şi se îndreaptă spre Florea:
- A câta oară aţi eşuat? Aţi pus măcar mâna pe scrisoare?
Florea calm, deşi privirea sa arată puţină teamă, îi răspunde:
- Nu, Măria-ta.Toţi oamenii noştri sunt morţi.
Vodă se plimbă furios prin cameră pentru câteva clipe şi apoi se întoarce spre Florea şi îl întreabă fără a-şi disimula dispreţul:
- Erau doar doi şi noi am trimis doisprezece. Ai trimis cumva ceva muieri?
Florea tresară din cauza insultei, iar privirea sa devine aspră, dar continuă să vorbească calm:
- L-am trimis pe Mihai, Măria-ta. Doar îl ştii. A fost un bărbat viteaz.
O clipă se vede durerea în ochii lui Mihnea pentru că a pierdut un asemenea om, după care, se întoarce mânios spre Florea îi scuipă cuvintele în faţă cu dispreţ:
- Se pare că nu l-am cunoscut prea bine. N-a fost în stare să ţină piept unui copilandru şi unui bărbat având unsprezece oameni cu el!
Florea primeşte jignirea strângând din dinţi şi mâna lui are o mişcare reflexă spre sabie, dar îşi ia seama şi se opreşte:
- Poate ar trebui să punem la cale un alt plan, dar nu aici. Pereţii au multe urechi în ultimul timp, mi-e teamă. Mă voi gândi la un plan, iar apoi vi-l voi dezvălui.
Mihnea se întoarce la masă şi se aşază pentru o clipă, apoi se ridică, se duce la fereastră şi se aşază cu spatele la Florea.
Pleacă, acum. Nu pot să te văd în ochi. Trimite pe cineva să strângă aici şi să-mi aducă un alt pocal cu vin.
Florea face o plecăciune, chiar dacă vodă e cu spatele, iar apoi se întoarce spre uşă mormăind în barbă câteva cuvinte nu prea măgulitoare.
V
La conacul Craioveştilor, înfăşurat în viţa ce urcă pe pereţi, împletindu-se pe la ferestre, un bărbat cu un cal înşeuat aşteaptă în curtea din faţă. Iese Ioan îmbrăcat în haine negre, potrivite pentru timpul de noapte. Îl urmează Staicu, fratele lui mijlociu, doar în cămaşă, cu ochii plini de îngrijorare, muncindu-şi mâinile a teamă.
- Ai înnebunit frăţioare? Cum de-ţi trece prin minte aşa ceva! Dacă află tata.... Ce să mai spun de Pătru...
Ioan, cu ochii râzând, ia hăţurile din mâinile omului şi spune:
- O să fie bine, o să vezi..., apoi se întoarce spre rândaş: Poţi să pleci Gheorghe.
Ioan se întoarce spre Staicu:
- Fii liniştit. Nu o să mă simtă nici pasărea. Imaginează-ţi! Am auzit că e cel mai bun vin, frate. Trebuie să avem şi noi câteva ulcele.
Staicu, uşor mustrător, priveşte direct în ochii lui Ioan:
- Putem oricând cumpăra. Nu trebuie să furăm.
Ioan îi face semn mustrător cu degetul şi râzând îi spune:
- Ăsta nu e furt! Împrumutăm de la vodă! E altceva!
Staicu îl prinde când vrea să încalece şi încearcă să-l reţină.
- Mai bine renunţă...Dacă nu, măcar mai ia oameni cu tine.
Ioan mustrător, se smulge din mâna lui şi încalecă.
- Îmi pare rău frăţioare! E lupta mea şi numai a mea. Nu iau pe nimeni cu mine. Mai ales pe tine. Vin în zori!
VI
În pivniţa domnească se găsesc butoaie şi ulcele laolaltă. Ioan în spatele pivniţei umple o ulcică şi gustă din ea, oftând de plăcere, dar se opreşte brusc. Se aude scărţâitul uşii pivniţei. Ioan sare într-un butoi gol şi trage capacul deasupra.
Florea intră împreună cu doi oşteni şi toţi trei cercetează pivniţa în tăcere după care oştenii pleacă. Vodă intră şi priveşte întrebător spre Florea.
Florea spune în şoaptă:
- E cel mai sigur loc, Măria ta. Pereţii sunt groşi şi nu ne poate auzi nimeni.
Mihnea uşor nemulţumit că trebuie să se afle într-un asemenea loc se răsteşte:
- Spune, odată!
Florea îşi ascunde dispreţul cu greu, dar spune umil:
- De Florii Craioveştii au ospăţ mare. Toţi vor fi la conacul lor. Atacăm spre zori când vor fi toţi beţi. Îi răpunem pe toţi într-o singură noapte.
Mihnea priveşte în jur de parcă ar fi presimţit că cineva îi ascultă, iar apoi se întoarce spre Florea:
- Eşti sigur că acum veţi reuşi?
- Da, Măria-ta. O să fii mulţumit. Nimeni nu va ştii ce se întâmplă până-i gata. Băieţii vor purta haine de tâlhari. Să creadă lumea că vreo bandă de lotri i-a atacat.
Mihnea dă din cap mulţumit:
- Bine, Florea, aşa să fie. Vreau să scap odată de ăştia. Vreau banii lor şi puterea lor, spune el cu lăcomie.
Mulţumiţi de cele plănuite părăsesc pivniţa care rămâne în întuneric. Ioan nu iese din butoi, dar se foieşte.
Luna se ascunde printre nori şi întunericul devine mai profund. Se aude capacul de la butoi căzând după care se face linişte. După câteva clipe se aude foială în butoi, iar apoi butoiul cade. Nu se mai aude nici o mişcare. Ioan stă ghemuit în butoi şi ascultă cu teamă, iar după câteva minute se târăşte afară din butoi icnind. Vrea să se ridice, dar nu-l ţin picioarele şi se târăşte spre uşă înjurând în şoaptă. După câţiva metri reuşeşte să se ridice şi ţinându-se de genunchi reuşeşte să iasă din pivniţă.

Roxana Năstase