rădăcini

  Delta Dunării

(II)
Le Delta du Danube représente un coin de pays exotique, ennobli par des espèces variées d’arbres et de plantes, mais aussi par des espèces de faune et des espèces ichtyologiques qui peuvent attirer l’attention d’un public varié, de ceux qui aiment la flore, des observateurs des oiseaux ou des pêcheurs.
C’est juste grâce à sa richesse naturelle, le Delta du Danube a été transformé dans la plus grande réserve des pays humides d’Europe, et en 1990, UNESCO l’a inclus dans les réserves de la biosphère.
À la suite des dernières recherches, on a identifié 955 espèces de cormophytes spontanées parmi lesquelles on peut compter les éléments eurasiatiques, de l’est, des éléments européens, cosmopolites et d’autres. Seulement un quart des espèces sont liées à l’environnement aquatique, étant des espèces hygrophiles et hygromésophiles, les autres étant mésophiles, éuriphiles, halophiles, psamophiles et xérophiles. Le roseau, la canne, les saules, mais aussi les plantes flottantes, comme le nénuphar, dominent le paysage, mais des espèces rares, comme Ephedra distachya, Carex colchica, Nymphaea candida, Convolvulus persicus peuvent être repérées. Les bocages sont des forêts de saules, de frêne, d’aulne et depeuplier, et ils se sont développés sur les vasières fluviatiles qui sont périodiquement inondés par les eaux du delta.
Un paysage spécifique de ce territoire des eaux est offert par les îles flottantes, qui sont une couverture grosse formée par une lacerie de rhizomes de roseau et de racines des autres plantes aquatiques, mêlées avec des restes organiques et de sol. Quand les îles se sont formées, elles étaient fixes et ultérieurement elles se sont déracinées et sont devenues flottantes, poussées par le vent. Ces îles sont dominées par le roseau, le carex des rives, la menthe, la fougère de l’eau, mais aussi le petit saule et les plantes grimpantes. Les pélicans y se nichent, soit le pélican commun, soit le pélican frisé, et comme éléments de faune on peut mentionner le chien énot, qui représente un endémisme pour la Roumanie, le sanglier, le bisâmes, et bien d’autres.
Pour mieux comprendre la richesse de ce territoire, au delà de sa beauté de commencement des temps, on doit penser que dans ce paradis des eaux on retrouve presque 98 % de la faune aquatique, toute la faune d’odonates, de lépidoptères aquatiques et de mollusques gastéropodes de l’Europe, mais aussi des mammifères rares comme Mustela lutreola, Lutra lutra et Felis silvestris .
Les oiseaux sont ceux qui ont fait rendu le Delta du Danube célèbre, dès le début du siècle passé. Une série d’espèces aquatiques s’associe pendant le niché, formant des colonies, fait qui est une conséquence du manque des surfaces sur lesquelles on peut bâtir des nids. Ces colonies d’oiseaux ont toujours représenté l’attraction du delta, avec leur bruit spécifique, qui peut dépasser le bruit d’une école pleine à l’heure de la pause. Des colonies de hérons, de spatules, de falcinelles et de cormorans, de pélicans et de cormorans, de sternes se nichent ici. La colonie la plus célèbre est celle des pélicans, Rosca-Buhaiova, bénéficiant d’une protection absolue. Seulement les experts y ont accès.
Tu aimes l’histoire, humaine ou géologique, tu es passioné de biologie ou tu cherches un peu de tranquilité, alors, le Delta du Danube devrait être la place où tu pourrais aller. Mais, il serait aussi mieux de penser aux moustiques. Ils ne manquent pas et, en plus, ils sont très nombreux! Il y a des eaux partout, n’est ce pas?

  Le Delta du Danube

(II)
Delta Dunării reprezintă un colţ de ţară, exotic, înnobilat de specii variate de arbori şi plante, dar şi de specii de faună şi ihtiologice ce pot atrage atenţia unui public variat, a iubitorilor de floră, a observatorilor de păsări sau a pescarilor.
Exact din cauza bogăţiei sale naturale, Delta Dunării a fost transformată în cea mai mare rezervaţie a pământurilor umede din Europa, pentru ca în 1990, UNESCO să o includă în rezervaţiile biosferei.
În urma ultimelor cercetări, s-au identificat 955 specii de cormofite spontane, printre care se numără elemente eurasiatice, estice, europene, cosmopolite şi altele. Doar un sfert dintre specii sunt legate de mediul acvatic, fiind specii higrofile şi higromezofile, restul fiind mezofile, eurifile, halofile, psamofile şi xerofile. Stuful, papura, salciile, dar şi plantele plutitoare, ca nufărul, domină peisajul, dar apar şi specii rare cum sunt Ephedra distachya, Carex colchica, Nymphaea candida, Convolvulus persicus. Zăvoaiele sunt păduri de salcie, frasin, arin şi plop, iar acestea se dezvoltă pe grindurile fluviatile ce sunt periodic inundate de apele deltei.
Un peisaj specific acestui tărâm al apelor este cel oferit de plaur, care este un strat gros format dintr-o împletitură de rizomi de stuf şi de rădăcini ale altor plante acvatice, în amestec cu resturi organice şi sol. La formare, plaurul este fixat pentru ca ulterior să se desprindă de fundul bălţilor şi ghiolurilor, formând insule plutitoare care se deplasează purtate de vânt. Plaurul este dominat de stuf, rogoz, mentă şi feriga de apă, dar şi de salcia pitică şi plante agăţătoare. Aici cuibăresc pelicanii, fie ei comuni sau creţi, iar ca elemente faunistice pot fi menţionate câinele enot, ce reprezintă un endemism pentru România, porcul mistreţ, bizamul, lutra, nurca şi vulpea.
Pentru a înţelege exact valoarea acestui ţinut, dincolo de frumuseţea sa de început de timp, trebuie să ne gândim că în acest paradis al apelor trăieşte cam 98% din fauna acvatică europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice şi moluşte gasteropode din Europa, dar şi mamifere rare cum sunt Mustela lutreola, Lutra lutra şi Felis silvestris.
Păsările sunt cele care au făcut Delta Dunării celebră, încă de la începutul secolului trecut. O serie de specii acvatice se asociază în timpul cuibăritului, formând colonii, ceea ce este o consecinţă a lipsei de suprafeţe pe care se pot construi cuiburi. Aceste colonii de păsări au reprezentat întotdeauna atracţia deltei, cu zgomotul lor specific, depăşind zgomotul dintr-o şcoală plină la ora pauzei. Aici cuibăresc colonii de stârci, lopătari, ţigănuşi şi cormorani, de pelicani, pescăruşi şi altele. Cea mai celebră este colonia de pelicani din zona cu regim de protecţie absolută Rosca-Buhaiova, unde doar specialiştii au acces.
Îţi place istoria, umană sau geologică, eşti pasionat de biologie sau pur şi simplu cauţi tihna, atunci Delta Dunării ar trebui să fie locul ideal spre care să te îndrepţi. Dar ar fi bine să te gândeşti şi la ţânţari. Sunt nelipsiţi şi, mai ales, sunt foarte mulţi! Doar peste tot sunt ape!

Roxana Nastase

  Grigore Antipa – personalitate marcantă a biologiei româneşti

Grigore Antipa s-a născut la 27 noiembrie 1877, la Botoşani. La colegiul din Iaşi a avut ca dascăli nume de primă mărime ca Grigore Cobălcescu, Petru Poni, AD Xenopol, iar printre colegi, pe celebrii naturalişti, Racoviţă şi Voinov. Pregătirea sa ştiinţifică a fost influenţată mult de celebrul naturalist, Ernst Haeckel, cu care a şi colaborat o vreme la Jena. Lucrarea sa de doctorat reprezintă rezultatul unor cercetări originale, anatomice şi histologice privind studiul meduzelor fixate. A urmat studii apoi în Franţa şi Italia. Între altele, el este descoperitorul unei noi specii de meduze, Capria Sturdzii.
De-a lungul carierei sale s-a afirmat ca darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog şi profesor universitar, dedicându-se cercetărilor Mării Negre (a participat la o expediţie de nouă luni în jurul acesteia) şi a Dunării. A fost director al Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti (1893-1944) şi al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină, centre de prestigiu care azi îi poartă numele. Tot datorită eforturilor sale, la Tulcea a fost înfiinţată o staţiune de hidrobiologie. Muzeul Grigore Antipa din Bucureşti, unul din cele mai renumite în domeniu din Europa, deţine nu mai puţin de 1.300.000 de exemplare, grupate în 130 de colecţii. Pentru activitatea sa, a fost ales membru al Academiei Române precum şi al mai multor academii din lume. El este întemeietorul şcolii româneşti de hidrobiologie şi ihtiologie, fiind de remarcat şi metodele sale ştiinţifice moderne. Tot el este considerat a fi pionierul unui domeniu nou, al hidrobiologiei. Legea pescuitului, inedită la acea vreme în România a fost preluată ca model de multe ţări ale lumii. Grigore Antipa a fost de asemenea un creator al muzeologiei moderne, introducând utilizarea bioramelor, cadre de viaţă naturală ale specimenelor, reproduse cu mijloace moderne. Poate fi considerat şi un pionier al ecologiei, într-o vreme în care puţini specialişti acordau atenţie mediului de viaţă în care se dezvoltă orice fiinţă.
Între cele circa 111 de lucrări publicate, amintim : Fauna ihtiologică a României (1909), Pescăria şi pescuitul în România (1916), Marea Neagră (1940) şi Principes et moyens pour la réorganisation des musées d’histoire naturelle (1934).
Ilustrul savant a încetat din viaţă la 9 martie 1944, la Bucureşti, fiind afectat între altele şi de pagubele mari produse muzeului său de către bombardamentele aviaţiei Aliate asupra capitalei, în timpul celui de-al doilea război mondial.

  Grigore Antipa – grande personalité de la biologie roumaine

Grigore Antipa est né le 27 novembre 1877, à Botosani. Au Collège de Jassy, il a eu comme professeurs des noms de référence tels que Grigore Cobalcescu, Petru Poni, AD Xenopol et comme collègues, les célèbres naturalistes, Racovita et Voinov. Son éducation scientifique a été beaucoup influencée par le célèbre naturaliste Ernst Haeckel, avec lequel il a d’ailleurs collaboré une période à Jena. Sa thèse de doctorat représente le résultat de certaines recherches originales, anatomiques et histologiques concernant l’étude des méduses fixées. Il a poursuivi ensuite des études en France et en Italie. D’ailleurs, il est le découvreur d’une nouvelle espèce de méduse, Capria Sturdzii.
À travers sa carrière, il s’est distingué comme darwiniste, zoologue, ihthiologue, écologue, océanologue et professeur universitaire, en se dédiant aux recherches sur la Mer Noire (il a participé à une expédition de neuf mois autour de celle-ci) et sur le Danube. Il a été directeur du Musée National d’Histoire Naturelle de Bucarest (1893-1944) et de l’Institut National de Recherche et de Développement Marin, centre de prestige qui porte aujourd’hui son nom. Aussi, grâce à ses efforts, à Tulcea a été fondée une station d’hydrobiologie. Le musée de Bucarest, l’un de plus renommés dans le domaine en Europe, détient pas moins de 1.300.000 exemplaires, groupés en 130 de collections. Pour son activité, Antipa a été élu membre de l’Académie Roumaine et aussi de plusieurs académies du monde. Il est le fondateur de l’école roumaine de hydrobiologie et d’ichthiologie, remarquables étant aussi ses méthodes scientifiques modernes. Il est aussi considéré le pionnier d’un nouveau domaine, celui de la hydrobiologie. La loi de la pêche, inédite à l’époque en Roumanie, a été reprise comme modèle par plusieurs pays du monde. Grigore Antipa a été aussi un créateur de la muséologie moderne, en introduisant l’utilisation des biorames, cadres de vie naturelle des spécimens, reproduits avec des moyens modernes. De même, il peut être considéré un pionnier de l’écologie, à une époque où peu de spécialistes accordaient de l’attention au milieu de vie dans lequel se développait n’importe quel organisme vivant. Parmi ces 111 travaux publiés, retenons : La faune ichthiologique de la Roumanie (1909), La pêche et la pêcherie en Roumanie (1916), La Mer Noire (1940) et Principes et moyens pour la réorganisation des musées d’histoire naturelle (1934).
L’illustre savant est mort le 9 mars 1944, à Bucarest, étant affecté en outre par les grands dégats produits à son musée par les bombardements de l’aviation Alliée sur la capitale, pendant la Deuxième Guerre mondiale.

Cezar Banu

  Enescu inedit

Hymn jubilar pentru cor, orchestră militară şi arpă

Studiu prescurtat (III)

Din punct de vedere muzical ineditul acestei creaţii este dat de tipul de asociere timbrală pe care G. Enescu îl propune. Aparatul orchestral este compus din 19 instrumente ¹ la care se adaugă harpa (sau pianul) ², corul şi … salvele de tun din finalul piesei. Dacă pentru Dixtuor G. Enescu a preferat balansul între re major şi re minor, Hymnul este scris într-o tonalitate foarte convenabilă instrumentelor de suflat de alamă: Mib.
Grandoarea şi caracterul său imnic sunt susţinute printr-o scriitură densă în care se remarcă aceeaşi rigoare în a nota cu o mare scrupulozitate fiecare schimbare de agogică şi dinamică.
Tema secundă dezvăluie în toată splendoarea sa spiritul enescian, generozitatea sa melodică inepuizabilă, bazată pe vitalitatea filonului popular naţional (Ex. 1). Dimensiunea rapsodică a temei este răspicat afirmată de instrumentele de lemn prin mersuri de secunde mărite construite pe structuri ritmice iregulate (triolete), la care se adaugă simple şi duble apogiaturi în evident „caracter românesc”.
Creaţie de tinereţe a lui George Enescu, Imnul Jubiliar a avut o istorie tragică, fiind ocolit vreme de un secol de la o nouă execuţie. Fiind o piesă ocazională, legată de figura emblematică a regelui Carol I şi în acelaşi timp singulară în catalogul creaţiei Maestrului, partitura nu a fost reluată în concerte, fiind chiar exclusă din toate cercetările enescologilor români după 1944, din motive politice.
Pornind de la faptul că Imnul Jubiliar nu mai putea fi interpretat de fanfarele din ziua de astăzi, Inspectorul Muzicilor Militare col. Ionel CROITORU a aranjat această creaţie în spiritul şi structura unei formaţii de suflători de tip simfonic. Interpretarea acestei pagini enesciene într-o noua haină orchestrală şi la un veac de la audiţia absolută, va constitui o repunere în circuitul naţional şi universal a singurei creaţii scrisă de Maestru pentru fanfară şi, în acelaşi timp, un omagiu pe care muzicienii militari îl aduc Marelui Enescu într-un moment de sărbătoare pentru muzicile armatei: 175 de ani de la apariţia muzicilor militare româneşti, 70 de ani de la înfiinţarea Şcolii elevilor muzicanţi militari de către Egizio Massini şi 55 de ani de la înfiinţarea Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării.

1. Formaţia pentru care a fost compus Hymnul este compusă din: flaut în reb (flauto grande [ossia Flauto piccolo reb]), flaut în re, clarinetul în mib (clarinetto mib), clarinetul în sib (clarinetti sib 1,2,3,4), cornetti sib 1,2, cornetto basso sib, eufoniul (euphonium), trombe mib 1,2,3,4, tromba sib, corni mib 1,2,3,4, basfligerfhorn (baritoni 1,2,3), tromboni 1,2,3, tuba fa&sib (bassi 1,2), triangulo (triangolo), toba mică (tamburo piccolo), piatti, toba mare (grand cassa), harpa (arpa [o Piano forte]) la care se adaugă tunul.
2. Arpa (o Piano forte).

Lector univ. dr. Nicolae GHEORGHIŢĂ