Comunitatea Română din Québec (CRQ) a organizat sâmbătă 3 mai, adunarea generală anuală care a avut ca scop prezentarea activităţilor realizate de către CRQ anul trecut, situaţia financiară a organizaţiei şi alegerea unui nou Consiliu de administraţie. După o prezentare de ansamblu a nenumăratelor activităţi organizate de către CRQ anul trecut, de către preşedintele CRQ, Luigi Matei şi responsabilii diferitelor comitete, au urmat propuneri şi discuţii referitoare la anumite puncte legate de regulamentul şi funcţionarea viitoare a CRQ-ului. Printre propunerile abordate a fost reţinută şi votată crearea unui fond de rulment al CRQ care să permită o bună pregătire şi desfăşurare a unor activităţi viitoare. Acest fond de rulment provine din contribuţia voluntară şi unică a fiecărui membru de drept al CRQ cu suma de 10 $. S-a stabilit de asemenea ca această sumă să fie restituită membrilor care părăsesc CRQ-ul sau Québecul.

După o activitate susţinută şi foarte variată de 4 ani, Consiliul de administraţie al CRQ a fost dizolvat iar un Comitet ad-hoc a procedat la organizarea şi alegerea unui nou Consiliu de administraţie al CRQ care va continua şi promova activităţile şi valorile româneşti pentru o perioadă de 2 ani. Componenţa noului consiliu de administraţie al CRQ, propus şi ales în mod democratic de către membrii prezenţi la această adunare generală, este următoarea:

Preşedintă: Doina Bogza
Vice-preşedinte: Alina Nogradi
Fostul preşedinte: Luigi Matei
Secretar: Imre Nogradi
Trezorier: Gabriel Nicolae Sălăgean
Responsabil Comisie Comunicaţie şi Informaţie: Gabriela Radu
Responsabil Comisie Societate şi Cultură: Carmen Baciu
Responsabil Comisie Sprijin la integrarea noilor veniţi: Iulia Tănăsescu
Responsabil Comisie Culte: Preot Daniel Postolache

Echipa Reperului Românesc doreşte să adreseze pe această cale mult succes noii echipe formate, mult curaj şi determinare şi în acelaşi timp transmite mulţumiri inestimabile fostei echipe care a făcut din mica dar inimoasa cumunitate românească o adevărată familie respectată şi admirată în peisajul cultural şi social quebecoaz.

Sincere felicitări tuturor care se implică şi dau din timpul şi experienţa lor nepreţuită pentru bunul mers al CRQ-ului şi pentru afirmarea valorilor culturale şi spirituale româneşti.

Cine este noua preşedintă a Comunităţii Române din Québec?

Memorii din viaţa unei familii de români care a imigrat acum 15 ani

3 mai 1993 – data la care am pus contorul la zero şi am început o viaţă nouă.
După 9 ani de căsătorie, soţul meu şi cu mine, împreună cu cele două fiice, care aveau 3 ani şi respectiv 7 ani, am părăsit meleagurile natale pentru a pleca la marea aventură, aceea pe care mulţi o visează dar nu toţi au curajul s-o înceapă. Acum, după 15 ani de la începutul acestei aventuri nu ştiu să spun ce a fost mai greu: decizia de a pleca din ţară sau adaptarea la viaţa şi la noua societate în care trăim. Probabil că la această întrebare fiecare are un răspuns diferit dar eu cred că în ambele situaţii timpul le rezolvă pe toate. Nu decizi într-o zi să pleci, să laşi în urmă familie, casă, servici, amintiri şi câte altele… şi nu poţi să ştii dacă ai făcut o alegere bună decât după ani şi ani de luptă cu greutăţile vieţii. Între momentul în care ai depus prima cerere şi momentul în care te urci în avion după ce ţi-ai luat rămas bun de la toate feţele înlăcrimate care te-au condus la aeroport, ai fi avut destul timp să te răzgândeşti şi dacă nu ai făcut-o înseamnă că ai decis să întorci această pagină pentru totdeauna. Nu vreau să mă opresc la etapa dinainte ci la cea de după, cea care începe în spatele uşii închise a avionului care te poartă spre o lume cu totul şi cu totul necunoscută.
Acum 15 ani mijloacele de informare nu erau nici pe departe cele de azi şi imaginea pe care ne-o puteam face despre lumea în care vom ajunge era departe de cea reală. După ce mi-am şters lacrimile din colţul ochilor am încercat să-mi adun gândurile şi curajul şi să accept faptul că primul volum din cartea vieţii s-a terminat şi începeam să scriu volumul doi.
După 15 ani de când sunt în Canada e prima oară când îmi aştern pe hârtie memoriile. Impresii despre evenimentele trăite mai scriam părinţilor, pe vremea când tradiţionala scrisoare pe hârtie mai exista încă. Acum însă, de când internetul ne-a invadat viaţa cotidiană, nu mai avem timp să scriem scrisoarea pe care parinţii o aşteptau cu atâta emoţie şi pe care o citeau şi reciteau de zeci de ori simţindu-ne mai aproape. Acum telefonăm mai des sau «chatam» pe internet şi în felul ăsta ne simţim aproape de cei pe care i-am lăsat la mii de kilometri distanţă.
De ce am decis să scriu aceste rânduri ? Ca să aflaţi parcursul canadian al unei familii ca multe dintre cele care au decis să înceapă o viaţă nouă, într-o lume nouă.
Sunt sigură că veţi găsi multe asemănări cu viaţa şi experienţa fiecăruia dintre voi, dar scopul e să vă puteţi compara şi să păstraţi speranţa în momentele de descurajare. Nimic nu se clădeşte fără eforturi şi sacrificii.
Primul popas pe meleaguri canadiene a fost la Montréal. În primul an am făcut tot ceea ce fac noii veniţi, adică cursuri de limba franceză şi deşi făcusem 8 ani în ţară, am realizat că franceza vorbită în Québec nu se învaţa în şcolile din România. Apoi mi-am echivalat diploma de inginer în textile de 5 ani cu un Bac de trei ani. Am încercat sa caut de lucru şi bineînţeles că m-am lovit de inevitabila întrebare: ce experienţă canadiană aveţi? Niciuna, că de-abia venisem, aşa că am decis şi eu ca mulţi dintre noi să mă întorc la şcoală, la 35 de ani după ce aveam deja 17 ani de şcoală la activ. Lucrasem în cercetare proiectare şi atunci am decis să fac o diplomă în gestiune de proiect, 30 de credite la Şcoala politehnică din Montréal. Bineînţeles că am fost acceptată la ciclul doi universitar pentru că aveam un Bac deja recunoscut. Am început studiile la timp plin şi am continuat să caut de lucru. După un an de stat la Montréal am găsit prima slujba în domeniul textil la Granby, chiar dacă am fost avertizată că această meserie nu mai există în Canada şi că ar fi bine să mă reprofilez. Nu am acceptat această alternativă şi m-am luptat să-mi fac din nou o carieră şi un nume în domeniul pe care l-am ales când am intrat la facultate în România. Am început bineînţeles cu munca de jos pentru că nimeni nu vroia să accepte anii mei de experienţă. Am lucrat ca ţesătoare în fabrică, în schimburi de noapte şi de sfârşit de săptămână, în timp ce îmi continuam cursurile la timp parţial la Montréal. Făceam naveta săptămânal între universitate şi locul de muncă de la Granby unde ne stabilisem acum domiciliul. După ce am obţinut diploma, canadiană de data asta, am sperat că serviciul personal din compania unde lucram ar putea să mă promoveze într-o funcţie mai aproape de nivelul pregătirii mele. Nu a fost cazul, diploma mea nu i-a impresionat prea tare şi au clasat-o bine într-un dosar pe care nu mai aveau cu siguranţă ocazia să-l deschidă. Atunci am decis să caut din nou de lucru dar de data asta la un nivel mai ridicat pentru că aveam şi experienţă şi diplomă canadiană.
În acest fel am găsit un post de şef de proiect la o întreprindere din Beauce. Nici nu ştiam bine unde este «Beauce», dar pentru un imigrant care şi-a părăsit ţara, nu mai era nici o problemă sa schimbe oraşul. Eram aşa de bucuroasă că cineva a acceptat să mă pună la încercare încât nu m-am gândit la celelalte implicaţii. Deşi ne cumpărasem casă şi copiii începuseră să-şi facă prieteni quebecoşi, am decis să vindem şi să ne urmăm drumul. Dar ca să fie experienţa şi mai complicată a trebuit să acceptăm să traim timp de un an de zile separaţi, eu la St-Georges de Beauce şi soţul meu la Granby, unde avea încă o slujbă¸ în aşteptare să găsească şi el una la St-Georges. Deci am vândut casa şi am plecat cu fetele în Beauce, iar soţul meu a rămas chiriaş într-o cameră la Granby şi făcea naveta în sfârşit de săptămână ca să ne vadă doua zile. Apoi pleca din nou luni dimineaţa 250 km, doua ore şi jumătate de drum, vara şi iarna, ca să câştige acei bani de care aveam nevoie ca să ne creştem copiii şi să ne realizăm idealurile. După un an, când am înţeles că viaţa de familie e afectată de această goană pentru existenţă, soţul meu a decis să demisioneze şi să vină la St-Georges să caute de lucru. Deşi nu a fost nici acest parcurs uşor, am reuşit să trăim 5 ani în Beauce, unde am fost foarte bine acceptaţi şi unde am reuşit să ne facem prieteni şi să ne simţim ca acasă. Dar pentru că povestea noastră nu se opreşte aici şi peripeţiile nu se termină încă, iată că soţul meu îşi pierde slujba de la St-Georges şi este nevoit să caute servici în altă parte. Unde a găsit? La Drummondville, şi pentru cei mai puţin familiari cu geografia Québecului, asta însemna din nou 250 km distanţă de casă, dar în altă direcţie. A făcut-o şi pe asta 3 luni, după care şansa i-a surâs şi a găsit o slujbă la Québec la numai 100 km de casă. Asta însemna naveta zilnică şi nu săptămânală, dar totuşi era mai aproape şi petrecea mai mult timp cu familia. În acest moment am hotărât că a venit timpul să caut eu de lucru la Québec.
Am găsit relativ repede un post de director de serviciu aprovizionare la o întreprindere din Québec. După 5 ani am vândut din nou casa pe care ne-am cumpărat-o la St-Georges de Beauce şi ne-am mutat la Québec, unde mai locuim încă după alţi 5 ani. Mai locuim încă, dar asta nu înseamnă că nu mai călătorim ca să ne cunoaştem meleagurile de adopţie. Slujba pe care o găsisem la Québec, deşi tot în domeniul textil nu a fost ceea ce am sperat, dar asta este o altă istorie. Din acest motiv am căutat din nou de lucru şi am găsit un post de şef de proiect la St-Elzéar de Beauce. Da, din nou în Beauce, la 50 km de Québec, dar de data asta doar la 30 de minute de casă, ceea ce nu este chiar aşa de rău. Aşa suntem noi, ne-am învăţat cu greul, dar ştim să apreciem micile cuceriri pe care le facem în această lume nouă pe care am ales-o de bună voie şi pe care nimeni nu ne-a obligat s-o acceptăm.
Dacă stau şi mă gândesc acum retrospectiv, la cei 15 ani de Canada, ei bine, recunosc că nu ne-a fost uşor, am vărsat multe lacrimi pe acest parcurs dificil şi am scrişnit din dinţi de multe ori dar nu ne-am dat bătuţi. Cine poate să-mi garanteze că ne-ar fi fost mai uşor dacă rămâneam în România? Poate vă întrebaţi dacă am realizat ce mi-am propus? Eu pretind că da, pentru că lucrez încă în domeniul pentru care m-am pregătit, sunt apreciată de colegii de muncă iar copiii s-au integrat perfect în această lume pe care noi am ales-o.

3 mai 2008 - Nu ştiu dacă este doar o întâmplare sau mâna destinului, dar după 15 ani, cea mai preţioasă marcă de respect pe care am primit-o a fost alegerea mea ca preşedintă a Comunităţii Române din Québec. Sper că voi reuşi să onorez încrederea care mi-a fost acordată pentru a ocupa această funcţie şi de aceea voi continua să contribui la munca pe care a început-o acum 5 ani o mână de români de suflet, de a face cunoscută şi recunoscută Comunitatea românilor din Québec. Deşi suntem puţini, ştiu bine că suntem un popor mândru care doreşte să fie apreciat şi respectat la justa lui valoare şi asta nu vom reuşi decât prin eforturi unite şi prin respectul pe care îl vom păstra faţă de tradiţiile pe care ni le-am creat în acest oraş. Eu personal mă voi strădui, pe cât posibil, să fiu elementul de coeziune al românilor din Québec şi voi încerca să contribui la păstrarea tradiţiilor pe care ni le-am creat.

Doina Bogza

Alegeri locale în România

Anul 2008 reprezintă pentru partidele politice româneşti anul marilor încercări în efortul de a rămâne pe scena politică internă şi externă, având în vedere calitatea României de membru de drept al Uniunii Europene precum şi calitatea de parteneri a partidelor politice româneşti în cadrul unor alianţe politice internaţionale.
Ziua de 1 iunie marchează astfel un nou început pentru unii şi sfârşitul altora .După o campanie electorală agresivă pe alocuri, în disperarea lor de a convinge românul să se prezinte la vot şi să le voteze candidaţii, în ziua de 1 iunie – ziua în care tot românul trebuia să-şi voteze primarul şi consilierul la nivel local - partidele politice româneşti au fost răsplătite cu o slabă participare la vot şi rezultate pe măsura promisiunilor mai mult sau mai puţin îndeplinite în anii precedenţi.
Astfel, potrivit reprezentanţilor Biroului Electoral Central, participarea la vot în România a fost în primul tur de scrutin de 49,8 % din totalul cetăţenilor cu drept de vot. S-a votat în peste 3000 de localităţi, iar fotoliul de primar a fost ocupat din primul tur de scrutin doar în 1700 dintre acestea. Deşi s-au facut din nou promisiuni, electoratul român a decis. Acolo unde s-a văzut mâna gospodarului, rezultatele nu au întârziat să apară. Prea puţin sau chiar deloc a contat apartenenţa politică a candidaţilor, dar s-a cuantificat munca depusă de aceştia, credibilitatea lor în ochii opiniei publice, precum şi realizările din urbe a celor care au candidat pentru un nou mandat de primar. Se remarcă astfel de departe primarul Sibiului, Johannis Klaus, reales în fotoliul de primar de peste 90 % dintre sibieni încă din primul tur. Merită deasemenea felicitări pentru reconfirmarea lor ca foarte buni gospodari domnii Gheorghe Ciuhandu la Timişoara, Emil Boc la Cluj-Napoca, Radu Mazăre la Constanţa, Antonie Solomon la Craiova şi Gheorghe Ştefan la Piatra Neamţ. Din nefericire, capitala ţării - Bucureştiul are vacanţe în continuare scaunul de primar general şi patru de la sectoare. Ce se va întâmpla în capitală în turul doi este greu de prevazut. Până şi institutele de sondare a opiniei publice se arată rezervate în a da pronosticuri deoarece cursa se anunţă strânsă între cei doi candidaţi la primăria generală a capitalei. Doctorul Sorin Oprescu care a candidat de data aceasta ca independent îl va înfrunta în turul doi pe Vasile Blaga, fostul ministru de interne. Miza este mare, amândoi sunt binecunoscuţi bucureştenilor drept două caractere puternice, dar care nu s-au mai confruntat cu administraţia publică locală, ori capitala ţării are nevoie acută de un primar destoinic.
Astfel, turul al doilea de scrutin din 15 iunie le pregăteşte celor înscrişi în cursa electorală nimic altceva decât surprize-surprize precum binecunoscuta emisiune de televiziune de pe postul naţional. Prealianţele şi alianţele politice dinaintea primului tur de scrutin au fost spulberate de românul de rând. Deşi s-a încercat amăgirea populaţiei prin tot felul de tertipuri, s-au negociat în secret funcţiile de primar şi de preşedinte de consiliu judeţean între partidele politice, romanul de rând nu a muşcat momeala. Acolo unde a meritat, s-a prezentat şi şi-a exprimat opţiunea, iar acolo unde nu, a sancţionat clasa politică prin nepreztare.
Fără a intra în detalii legate de scorul sau procentele obţinute la aceste alegeri, partidele politice, de la cele mici, până la cele mai mari şi puternice sunt marele păgubaş al acestui an electoral. Românul de rând s-a maturizat din punct de vedere politic, a învăţat să cearnă grâul de neghină, a învăţat să pună ştampila de vot acolo unde merită şi pentru cine merită, el vrea rezultate, fapte şi acţiuni concrete în România anului 2008. Oricât ar încerca partidele să atragă prin promisiuni, nu se mai poate. Clasa politică românească este depăşită de evenimente, nu percepe obiectiv realitatea din teren, greutăţile şi frustrările cetăţeanului, cetăţean de care are nevoie doar pentru vot iar apoi îl uită din nou pentru următorii patru ani.
Problema clasei politice începe anul acesta de aici, de la alegerile locale, care se doresc a fi un fel de barometru pentru cele generale din toamnă când românul va trebui din nou să decidă cine îl reprezintăa sau nu în Parlamentul României, iar în perspectiva anului viitor, pentru prezidenţiale. Această clasă politică aflată într-o continuă căutare de azimut nu ezită în a se folosi în scop electoral de reuşitele aleşilor locali, de a face profit de imagine pentru partid din proiectele reuşite pe plan local şi de asemenea nu ezită în a se încununa cu laurii unei victorii care nu îi aparţine .Oricât ar încerca să convingă, această generaţie de politicieni români este depăşită deja în ceea ce priveşte exerciţiul democratic. Este depaşită deoarece vremea alianţelor a trecut de mult, timpurile în care se dădeau indicaţii de la centru şi mai demult, iar ceea ce lipseşte cel mai mult este RESPECTUL. Respectul pentru CETĂŢEAN, pentru omul de rând, din buzunarul căruia toti aleşii de la nivel local sau central îşi iau salariile consistente de bugetari, lipseşte cu desăvârşire.
Până nu va primi acest respect care i se cuvine de drept, cetăţeanul român va sancţiona prin votul său (ori prin absenţa lui) această generaţie de politicieni depăşiţi în ale democraţiei. Dacă rezultatele finale din 15 iunie de la al doilea tur de scrutin (şi ultimul) al alegerilor locale vor fi interpretate şi analizate corect şi nu utilizate în scopul creşterii capitalului de imagine al partidului, clasei politice româneşti i se mai dă o şansă şi, de ce nu, un cec în alb pe care trebuie să le fructifice aşa cum se cuvine. Dacă nu, va înota în continuare în ape tulburi. Intreaga societate românească va înota în ape tulburi pentru multă vreme, iar imaginea externă a României va avea în continuare de suferit.
Nutrim însă speranţa în mintea cea de pe urmă a românului – fie el om politic sau simplu alegător iar data stabilită pentru al doilea tur de scrutin -15 iunie –Sfânta Sărbătoare de Rusalii - să nu se transforme într-o sărbătoare cu caracter electoral .

Gabriel Sălăgean